Filmul românesc de animaţie

Ca peste tot în lume, filmul românesc de animaţie s-a născut prin dezvoltarea graficii jurnalistice, din tendinţa firească a acesteia de a-şi depăşi limitele prin animarea imaginilor. Toţi marii creatorii de filme de animaţie din România provin din rândul caricaturiştilor, grafica jurnalistică reprezentând prima şcoală la care s-au format animatorii români.

Cei mai mulţi au fost influenţaţi de idealul estetic al studiourilor americane şi franceze, "furând meserie" de multe ori în urma vizionărilor producţiilor acestora la cinematograf.

Perioada de pionierat (1920 - 1948)

Activitatea de început a animaţiei româneşti s-a dezvoltat în condiţii materiale cu totul improprii, pur artizanale, spre deosebire de situaţia occidentală, unde exista o adevărată industrie a producţiei de pelicule de desene animate. Acest fapt precum şi lipsa distribuţiei, concurenţa la preţ neloial a animaţiilor străine, lipsa de personal, apariţia sonorului, au dus la o relativă marginalizare şi apoi dispariţie a peliculelor de desene animate autohtone în anii '30.

Cel mai prolific desenator a fost Aurel Petrescu, având la activ 11 desene animate confirmate de presa vremii şi peste 70 de alte animaţii, majoritatea reclame. A avut curajul să continue producţia şi în epoca sonorului, probabil copiind pistele filmelor străine

Primul film românesc de animaţie a fost "Păcală în lună" de Aurel Petrescu, prezentat în premieră la 5 Aprilie 1920. (Dicţionar Cinematografic -Cornel Cristian şi Bujor T. Râpeanu-1974, p.23)

Primul desen animat păstrat în arhiva naţională se numeşte Haplea şi a fost creat de către Marin Iorda în 1927, după personajul similar din caricaturile sale. Dificultăţile ivite în timpul şi după realizarea acestuia l-au făcut pe Iorda să renunţe la o continuare. A mai realizat, în 1936, doar nişte diagrame animate pentru filmul profesorului Dimitrie Gusti, prezentat la pavilionul românesc al Expoziţiei internaţionale de la Paris din anul următor.

Încercările de animaţie au revenit cu timiditate abia după 1939:

• "România etnografică", film terminat, dar needitat (fără montaj) al caricaturistului Dem
• Caricaturistul - pe atunci - Ion Popescu-Gopo a realizat nişte proiecte în 1939, nefinalizate datorită lipsei de sprijin din partea statului
• "Cei trei muşchetari", proiect al caricaturistului Gion, în anul 1943
• "Păţania lui Ion (poveste tristă, dar adevărată)" în regia lui Jean Moraru, acesta având şi câteva încercări anterioare, toate lipsite de succes

În această perioadă de începuturi, s-au găsit destui critici gata să evalueze producţiile autohtone prin comparaţie cu cele occidentale. Cu toate acestea, publicul larg precum şi o serie de personalităţi şi intelectuali de prestigiu au încurajat creatorii români şi au susţinut dezvoltarea acestei ramuri a celei de-a şaptea arte. Îi amintim pe Ion Marin Sadoveanu ("Desenuri animate" în Rampa - 1930), Camil Petrescu ("Despre absurd" în Facla - 1932), Dumitru Ion Suchianu ("Curs de cinematograf" - 1931), Ion Cantacuzino ("Uzina de basme" - 1935), George Călinescu ("Între poezie şi feerie" în Adevărul literar şi artistic - 1936), la care se adaugă mulţi alţii.

Haplea

Perioada Studioului Bucureşti (1949 - 1964)

Perioada desenelor animate realizate între 1949 şi 1964 este dominată de personalitatea lui Ion Popescu-Gopo. După încercarea din 1946 a lui Jean Moraru, abia în 1949, alături de tatăl său şi Matty Aslan, Gopo scoate scurt-metrajul de animaţie Punguţa cu doi bani. Din anul 1950, desenele au fost produse în cadrul Studioului Cinematografic Bucureşti. Primele erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii. În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Răţoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiaşi, Albina şi porumbelul, apoi:

• Doi iepuraşi (1952)
• Marinică (1953)
• O muscă cu bani (1954)
• Şurubul lui Marinică şi Ariciul răutăcios (1955)
• Galateea (1957)

Creaţiile care l-au consacrat au fost însă cele cu Omuleţul, real

izate în această perioadă:

• Scurtă istorie (1957)
• Şapte arte (1958)
• Homo sapiens (1960)
• Allo! Hallo! (1962).

Acestea i-au adus lui Gopo numeroase premii şi aprecieri internaţionale.

Omuletul lui Gopo

Perioada Animafilm (1964 - 1989)

În anul 1964 se înfiinţa, la noi, studioul specializat "Animafilm", în urma numeroaselor premii obţinute de Ion Popescu-Gopo la festivalurile internaţionale. Primele desene în acest studio au fost realizate de către Olimp Vărăşteanu: cartoanele decupate "Vulpoiul campion" şi Zdreanţă".

Acest studio a grupat încă de la început crema desenatorilor, animatorilor şi a graficienilor din România: Bob Călinescu, Artin Badea, Florin Angelescu, Sabin Bălaşa, Zaharia Buzea, Anamaria Buzea, Radu Igazsag, Izabela Petraşincu, Liliana Petruţiu, Tatiana Apahidean, Olimpiu Bandalac, Zeno Bogdănescu, Laurenţiu Sîrbu, Ion Gheorghe Truică, Constantin Păun, Olimp Vărăşteanu, Luminiţa Cazacu, Constantin Crâhmărel, Dinu Şerbescu, Flori Liceică, Ion Manea, Virgil Mocanu, Adrian Nicolau, Iulian Hermeneanu, George Sibianu, Constantin Păun, Adrian Petringenaru, Dinu Petrescu, Lucian Profirescu, Victor Antonescu, Mircea Toia, Călin Cazan, caricaturiştii Nell Cobar şi Matty Aslan etc. Premiile obţinute de aceştia sunt numeroase. Pe lângă cele ale lui Gopo din perioada de după 1964, mai amintim distincţiile obţinute la Viena, în cadrul Festivalului Bucuriei, şi la Veneţia, unde un film semnat de Olimp Vărăşteanu a obţinut Leul de argint, la Festivalul de la Teheran şi lista ar putea continua.

În scurtă vreme, Animafilm a devenit o marcă de încredere pe întreg mapamondul, în vremurile lui bune producând aproximativ 60 de pelicule pe an şi aducând României peste 40% din încasările în dolari realizate din exporturi.

Bineînţeles, studioul nu a fost ocolit de cenzură şi de Securitate. Datorită faptului că doi dintre angajaţii Animafilm, soţii Dămăceanu, erau fiica şi ginerele lui Ion Mihai Pacepa, fugit în Statele Unite ale Americii prin anii '70, o serie de oameni care "lucrau" acolo se ocupau numai de supravegherea lor. De asemenea, o serie de filme valoroase, cum ar fi coproducţia "Robinson Crusoe" realizată în 1973 de către Victor Antonescu,au fost interzise spre difuzare (pe motiv că negrii mănâncă albi la ceaun) şi nu au fost văzute de către publicul din România decât după 1989.

Sfârşitul activităţii acestui studio se leagă de moartea neaşteptată a lui Ion Popescu-Gopo, în anul 1989. După Revoluţie, Animafilm a fost privat de ajutoarele din partea statului şi a decăzut treptat.

Magia personajelor Animafilm

Cadru din filmul Cine rade la urma

Perioada de după 1990

Moartea lui Gopo, în 1989, a însemnat şi sfârşitul animaţiei româneşti clasice.

Devenit între timp societate pe acţiuni şi fiind lipsit de sprijin din partea statului, Animafilm a decăzut treptat, fiind la un pas de faliment. Până în 2001, au fost realizate 15 filme de animaţie
(doar două au fost creaţie propriu-zisă). Totuşi,cu o cifră de afaceri de 110.000 RON, studioul a avut în 2004 un profit de 24.800 RON, datorită unui film de doar cinci minute, „Un alt fel de Love Story”, în care Miaunel şi Bălănel fac educaţie sexuală.

Actual, studioul primeşte doar comenzi de la diverse firme sau fundaţii care vor să-şi transmită mesajele educative prin imagine. Datorită faptului că aceste creaţii sunt difuzate în circuit închis, nu au parte de prea multă publicitate.

Cu toate acestea, în străinătate, filmele produse la Animafilm încă se mai editează pe casete video (VHS) şi DVD. Cele mai cunoscute titluri ar fi „Peripeţiile lui Ionuţ”, „Vreau să ştiu”, „Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor”, „Robinson Crusoe”. Acestea au beneficiat de dublaje făcute în ţară, în franceză, engleză şi spaniolă, sau de unele profesioniste, uneori chiar în sistem surround (5.1 canale), în străinătate (cume cazul „Il trë moschettieri”, în Italia) .
În România, mai există studiouri particulare de animaţie, care lucrează cu tehnică modernă şi cu animatori autohtoni. După declinul Animafilm animatorii rămaşi fără serviciu au fost recrutaţi de companii cu capital spaniol sau francez. Dar majoritatea filmelor produse sunt de concepţie străină, pentru export.
In 2004 a apărut un desen animat numit „Boborul”. Autorul filmului este unul dintre cei mai talentaţi artişti din generaţia de mijloc, care a avut creaţii şi în cadrul Animafilm: Radu Igazsag care, de altfel, semnează şi scenariul. După ne sugerează titlul, el se inspiră din proza marelui Caragiale, rememorând cele 15 ore ale Republicii de la Ploieşti din 1870. De fapt, filmul este o combinaţie între jocul de actori şi animaţie. În rolul lui nenea Iancu, joacă Victor Rebengiuc. Filmul lui Radu Igazsag (produs de Fundaţia Arte Vizuale şi finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei) este o adevărată bijuterie, ce durează doar 9 minute.

Logo Animafilm

Afisul filmulu Boborul

Publicat pentru prima data in 1985 in revista National Geographic, chipul unei tinere afgane, refugiata de razboi, continua sa starneasca emotii profunde in randul cititorilor.

foto: Steve McCurry

Steve McCurry (Philadelphia, Pennsylvania 1950) este un fotojurnalist american cunoscut pentru fotografiile sale în culori, care sunt memorabile. Una dintre calităţile sale distincte ca fotograf, articulată în modul celei mai solide tradiţii documentaristice, este surprinderea esenţei naturii umane în cele mai diferite ipostaze. McCurry a fost fotograf în multe zone de conflict ale planetei, incluzând războiul dintre Iran şi Irak, Beirut, Cambodgia, Filipine, Războiul din Golful Persic şi, mai apoi, continuând cu documentarea războiului din Afghanistan. Lucrările lui McCurry sunt adesea prezentate în revistele de pretutindeni, apărând frecvent în paginile prestigioasei reviste National Geographic. Este membru al Magnum Photos din 1986.

Cariera de vârf a fotojurnalistului a început odată prezenţa sa în Afganistan, exact înainte de invazia sovietică a acestei ţări din 1979, pe care a fotografiat-o "din interior", producând imagini memorabile. Ajuns în Afganistan trecând prin Pakistan, folosind deghizarea unei mantii folosită de localnici şi numită garb, având toate filmele ascunse şi cusute în interiorul hainelor sale, Steve McCurry a dat dovadă de un curaj şi spirit întreprinzător remarcabil. Unele din aceste imagini au fost publicate în diverse reviste de-a lungul globului arătând primele natura şi amploarea exactă a conflictului din această ţară niciodată cucerită cu adevărat de nimeni. Întreaga sa surprindere a acelor evenimente a fost recompensată cu medalia de aur Robert Capa a celui mai bun reportaj fotografic din străinătate, premiu dedicat doar fotografiilor de excepţie care au produs lucrări şi cicluri fotografice de excepţie în condiţii de excepţie.

Prezentarea comparativă a celor două feţe ale fetei (1984) devenită femeie (2002), Sharbat Gula.

Deşi McCurry fotografiază atât clasic cât şi digital, declară că este un adept al filmului. Locuind în New York City, McCurry oferă seminarii de sfârşit de săptămână fotografilor interesaţi în a avea lucrările comentate şi criticate de el.

Unul dintre momentele cele mai larg cunoscute ale carierei lui Steve McCurry a fost cel al publicării fotografiei "Afghan Girl", care fusese iniţial "doar" fotografia unei refugiate necunoscute. Fotografiată în 1984 şi publicată ca fotografia copertei lunii iunie a revistei National Geographic din anul 1985, imaginea a devenit aproape imediat "cea mai recunoscu

tă fotografie" din istoria prestigioasei reviste. Sub acelaşi nume de "[The] Afghan Girl", portretul acestei tinere de 14 - 15 ani a devenit prin publicarea sa pe broşurile, posterele şi calendarele organizaţiei Amnesty International şi mai recunoscută pretutindeni. Identitatea acestei "Afghan Girl" a rămas necunoscută pentru mai bine de 18 ani de la fotografierea sa, până când, în 2002, Steve McCurry împreună cu o echipă a National Geographic au reuşit să localizeze fosta fată, devenită acum femeie, Sharbat Gula.

Kevin Carter a reusit sa imortalizeze in sudul Sudanului imaginea care i-a adus premiul Pulizer, da r si moartea. Fotografia surprinde un copil firav, cazut la pamant din cauza foamei, a carui moarte era asteptata si urmarita din apropiere de un vultur, pozitionat in spatele copilului. Aceste imagini ingrozitoare l-au afectat foarte mult pe fotograf, care la putin timp dupa castigarea premiului s-a sinucis.

foto: Kevin Carter

The Kiss by the Hotel de Ville, The Kiss on the Sidewalk (Le Baiser du trottoir)
Acest sarut surprins de Robert Doisneau langa hotelul De Ville din Paris a fost publicat in revista Life Magazine si a devenit un simbol mondial al romantei si al iubirii. Acum aceasta fotografie pote fi gasita pe carti postale, posteare, felicitari si defineste Parisul ca "orasul iubirii".

foto: Robert Doisneau (1950)

”The Kiss”, un alt sarut ce a ramas in istorie, este cea mai sugestiva poza facuta la finalul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Aceasta reprezinta Times Square in anul 1945, cand lumea iesise pe strada pentru a sarbatori terminarea razboiului. Fotografie de Alfred Eisenstaedt.

foto: Alfred Eisenstaedt

“New York Construction Workers Lunching on a Crossbeam” este una din fotografiile celebre ale lumii, fiind facuta in timpul construirii GE Building din Rockefeller Center in 1932. Fotograful Charles C. Ebbets a imortalizat imaginea la data de 29 septembrie 1932 si a fost publicata la 2 octombrie acelasi an, in New York Herald Tribune. Imaginea a fost surprinsa de la nivelul 69 al cladirii!

foto: Charles C. Ebbets

"Sleeping above Manhattan"

Ligia Macovei

Ligia Macovei (18 iunie 1916, Bucuresti-1998) a fost pictor si grafician.

Nu voi incerca aici sa-i realizez biografia. Nu de aceea am ales sa scriu acest articol despre ea. Nu vreau sa fie una din acele biografii plictisitoare, care incep cu data nasterii, insira cateva realizari sau opere si se termina, ivariabil, cu data mortii. Nu. De aceea am scris "coordonatele ei temporale" intre paranteze, in primul alineat. Pentru ca, o data ce am fixat-o in timp, sa pot scrie despre ea fara teama ca va trebui, la un moment dat, sa ajung la un sfarsit.

Ligia Macovei a realizat ilustratii de carte pentru volumele " Poezii" de Tudor Arghezi si "Poezii" de Mihai Eminescu. A fost casatorita cu Pompiliu Macovei, fost ambasador al UNESCO in Franta si Italia.

In 1952 au achizitionat drept locuinta o casa pe care au imbunatatit-o si au renovat-o, transformand-o intr-o adevarata colectie de obiecte de arta. Cei doi au calatorit in tara si in strainatate , de unde au strans obiecte specifice , traditionale. In 1988, de teama de a nu fi confiscata de comunisti, au donat intreaga colectie Muzeului Statului. Obiectele de arta din aceasta colectie se vad in fotografiile de mai jos.

Am ales sa scriu despre ea pentru ca ea este cea care m-a determinat sa-mi placa Eminescu. Poate suna ciudat, dar un desen al ei m-a facut sa-l inteleg si sa-l simt. Eram in clasa a saptea cand am facut prima oara cunostinta cu ea. Studiam "Calin-file din poveste". Imi amintesc ca nu vroiam decat sa se termine ora mai repede si ca ma uitam plictisita pe pagina, cand, intr-un colt, am zarit un desen al ei. Acest unic desen m-a fascinat si mi-a transmis un fior. Despre el este vorba:

Si acum, cand il privesc, simt o emotie. Imi place foarte mult. Mi se pare ca surprinde Dragostea. Ea are ochii inchisi, in asteptarea sarutului lui. El o tine in brate protector si o priveste cu ochii larg deschisi, ca pentru a si-o intipari in minte pentru totdeauna. Buzele lor sunt parca arse de iubire. Bratul ei, cuprins dupa gatul lui, si mana lui care ii da voalul la o parte imi sugereaza dragostea implinita. Nu este peisaj in jurul lor, nu sunt alti oameni, ei insisi se sterg in albul hartiei. Sunt numai ei doi, impreuna, si ninge peste ei cu flori de tei.Dupa parerea mea, nu putea exista o reprezentare mai frumoasa a cuplului eminescian.

Acest desen m-a insotit apoi mereu in lectura lui Eminescu. Cand citeam o poezie a lui, imi aparea in fata ochilor. Asa, incetul cu incetul, a inceput sa-mi placa si poezia lui, pana cand am ajuns sa o iubesc, pana cand a ajuns sa-mi faca bine.

As fi vrut sa fi avut ocazia sa-i multumesc vreodata doamnei Ligia Macovei pentru ca l-a

creat.

Mie mi se pare mult mai greu sa ilustrezi o carte decat sa desenezi tu ceva, din imaginatia ta. Altii considera ca, din contra, e mai usor sa imortalizezi pe hartie ideea altcuiva decat sa te pierzi ideile tale. Voi cum credeti ca e mai simplu? Si, referitor la culoare, consider ca desenele in grafit, "goale"(adica fara culoare)sunt mai apropiate de privitor. Un desen necolorat vii lasa ocazia celui care il admira de a-l umple cu acele culori pe care si le imagineaza el. care este parerea voastra? Credeti ca un desen necolorat este incomplet?

Si va invit sa exprimati parerea despre legatura dintre arte. Ce va transmite voua desenul de mai sus? Ce alte exemple ati putea da (nu ma refer aici doar la ilustratii de carte, ci la orice alta forma a artei care v-a influentat intr-un anumit fel)?

TEATRUL...IN TOATE FORMELE SALE

O SCURTA ISTORIE...


Desi teatrul românesc a aparut tarziu (pana in secolul 19 spectacolele de teatru erau sub forma de spectacole de divertisment jucate in curtile boieresti sau sub forma de teatru folcloric) el a evoluat rapid si constant.
Primele reprezentatii, de catre artisti amatori, au avut loc in Iasi in 1814 si in Bucuresti in 1818. Spre mijlocul secolului, apetitul societatii românesti pentru teatru a dus la o prezenta aproape continua a trupelor straine in amandoua capitalele si la primele reprezentatii in limba româna. Scolile de teatru ale Societatii Filarmonice din Bucuresti (1833) si ale Conservatorului Filarmonic si Dramatic din Iasi (1936) si mai tarziu a mai multor scoli de arta dramatica de stat (1864) au pus bazele educatiei teatrale si 1852 a fost anul aparitiei primelor trupe teatrale independente. O trasatura a teatrului românesc de la fondarea teatrelor nationale din Bucuresti si Iasi, dupa 1870, pana in zilele noastre este subventionarea lor de catre stat.
In timpul anilor comunismului s-au remarcat mari regizori de teatru: Sica Alexandrescu (1896-1973), Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Andrei Serban, David Esrig, Ion Cojar si multi altii. Multi s-au alaturat diasporei si au devenit nume rasunatoare in teatrul international. Dupa 1989, teatrul românesc s-a impus prin reprezentatii de succes pe marile scene ale lumii, multumita actorilor sai de exceptie si a unei regii originale datorata unor regizori ca Silviu Purcarete, Catalina Buzoianu, Tompa Gábor si Mihai Maniutiu.
Numarul de teatre a crescut de la 14-16, la inceputul celui de al doilea razboi mondial, la 45-50 in anii 70 si 80 si apoi la 52 in 1996. Numarul de spectatori a fluctuat: de la 1.5 milioane in 1938 a crescut la 6-7 milioane in anii 80 si a scazut la 1 milion in ultimii cativa ani.

.......

Teatrul este, în anul de graţie europeană 2007 (la fel ca şi în mai puţin europenii ani dinainte), cea mai finanţată, larg reprezentată şi puternic reflectată jurnalistic artă din România. (Să nu-mi spună nimeni că un film costă mult mai mult decît un spectacol de teatru: sînt în jur de 40 de teatre, dramatice şi de animaţie, în ţara asta, în care sînt angajaţi permanent sute de actori, maşinişti, dulgheri, tapiţeri, pompieri, cabiniere, plasatoare şi secretare; fiecare astfel de teatru produce o medie de, să zicem, trei spectacole pe stagiune, cu onorarii de regie care numai în cazul fraierilor şi debutanţilor scade sub 3.000 de euro (şi pot creşte mult peste), plus scenografia. Calculaţi, vă rog, domniile voastre, şi veţi ajunge uşurel la concluzia că filmele lui Nicolaescu sînt un mizilic pentru bugetul naţional comparativ cu teatrul...)Aşadar, avem teatru; dar, vorba caţavencilor, ce facem cu el?! În esenţă, nimic special: pentru majoritatea regizorilor - căci, sîntem cu toţii de acord, ce avem noi e un teatru al regizorului -, sistemul teatral e vaca ideală de muls. Auditul artistic (acea analiză menită să-şi dea cu opinia dacă resursele unui teatru au fost sau nu eficient exploatate întru alcătuirea repertoriului) e o idee de care se sparie mintea oamenilor de teatru români, iar critica... înoată şi ea cum poate, mai mult în direcţia curentului (de opinie...), în condiţiile în care depinde, informaţional şi chiar financiar, de sistem.După ani şi ani de eforturi susţinute, regizorii patriei au atins perfecţiunea: România e, probabil, singura ţară de pe planeta Pămînt în care o mînă de oameni deţin monopolul teatral, montînd între trei şi cinci spectacole pe stagiune, toate geniale, toate foarte bine plătite, lucrînd cu scenografi, muzicieni, coregrafi şi actori aleşi de ei (dinafara teatrelor producătoare) şi deveniţi la rîndu-le geniali prin contactul direct cu spiritul directorilor de scenă. Unii dintre aceşti oameni de geniu au luat-o încet, de la două-trei producţii anual, încercînd de cîte ori merge ulciorul la apă. Ei bine, în România merge forever! Deci de ce să nu-l umplem de cîte ori un director fraier de teatru deschide robinetul?! Şi nu mă puneţi să povestesc despre directori de teatru care se plătesc pe ei înşişi pentru activitatea regizorală din propria instituţie: toată lumea ştie, dar nimeni nu se-apucă să-şi taie craca de sub picioare cu o investigaţie.Modele artistice pentru noile generaţii, regizorii de aur specializaţi în ulcioare incasabile au coborît standardele atît de jos, încît ideea de competiţie, concurenţă, emulaţie, excelenţă profesională a ajuns o glumă pentru idioţi: orice absolvent de regie (sau chiar actorie, dacă are ceva experienţă de scenă) poate încropi un spectacol la nivelul actualilor maeştri, cu diferenţa că lui îi ia două luni, iar maestrului, trei săptămîni. Sigur, într-o primă fază are toate şansele s-o încaseze, pentru că n-are încă un nume şi trebuie să-şi ia şi criticii victimele de undeva, ca să-şi justifice existenţa. Dar dacă are nervii destul de tari şi rabdă doi-trei ani, cît să-nveţe un cronicar - doi cum îl cheamă, dacă reuşeşte să işte un scandal (de regulă, legat de cenzură sau opresiunea "generaţiei expirate") sau dacă are bafta să-l ia sub aripioara-i ocrotitoare cineva de vază (un regizor, actori sau director de teatru cu trecere la critică), s-a scos pe viaţă: va fi mîngîiat părinteşte pe creştet indiferent dacă se screme sau scoate un ou de aur.

TEATRUL DE PAPUSI

Pentru mine teatru de papusi este,in acelasi timp,si un mijloc de distractie dar si un mod de educare a celor mici.Imaginatia le este impodobita cu lucruri noi,vesele si incantatoare pentru varsta lor.Este probabil si un mijloc prin care ei isi manifesta bucuria si placerea de a lasa distrati de niste papusi...:)...am postat si niste fotografii....spuneti voi,n-am zis bine mai sus ?

TEATRUL CU INIMI

Încă din vremuri imemoriale , locuitorii pământului românesc de astăzi au simţit necesitatea jocului teatral practicând obiceiuri şi rituri în ale căror forme de manifestare colectivă desluşim elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestări erau menite să determine , prin procedee de natură magică , fertilitatea pământului (,, paparudele “ , ,, caloianul “ , ,, drăgaica “ ) , să contribuie la îmbelşugarea traiului zilnic , să consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimenţial al vieţii şi al morţii ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,căluşarii”, ,, unchieşii ” ) .Ele se desfăşurau , după împrejurări , în mijlocul naturii , mai ales primăvara şi vara , în sate ori în casele oamenilor , totdeauna în prezenţa unui ,, public ” interesat sufleteşte de producţiile respective ( implicând adesea măşti ) , şi erau practicate potrivit unor ,, scenarii ” constituite prin tradiţie orală , de către ,, interpreţi ” ( bărbaţi , femei şi copii ) anume aleşi...
In prezent inca se mai practica astfel de "ritualuri",insa intr-o maniera mai moderna.Acestea au loc in spatii special amenajate fiind acompaniate de costume si decoruri care impresioneaza inca de la prima vedere...sa aruncam o privire...

TEATRUL DE STRADA

Un tip de teatru care suna un pic ciudat...dar doar la inceput...acesta este mai complex decat celelalte.In primul rand,teatrul de strada poate dura de la 2-3 zile pana la o saptamana,totul se petrece in aer liber...dar,din fericire,dispare o problema intalnita azi mai ales in randul tinerilor-spectatorii..acestia sunt prezenti la fiecare pas,iar actorii pot fi vazuti in permanenta...

DECORURILE SI COSTUMELE

Sunt "personajele principale " dintr-o piese de teatru...Daca ele nu ar fi spectacolul n-ar mai avea asa mare atractie.Ne fac sa intelegem piesa mai bine,sa-i intelegem mesajul,sa intram in pielea actorilor pana ne vom confunda cu ei.Sunt piese foarte importante,dar si decorurile au un rol aparte ! Fara aceste decoruri,fara aceste lucruri pe care le consideram (poate) nesemnificative piesa de teatru nu ar exista.Ar fi cu totul inutil sa privim la niste persoane doar pentru a avea un punct tinta...Ne ajuta sa privim in persperctiva,sa ne imaginam pe noi in acele ipostaze...

CONCLUZIA

Mergeti si la teatru ! Distractie este si acolo!!

Francisco de Goya

FRANCISCO DE GOYA

Am ales acest pictor pentru ca il consider un adevarat artist nu datorita picturilor sale , ci datorita adevaratelor opere, opere valoroase, opere care intotdeauna ne vor aminti de ceea ce a fost Goya!
Francisco de Goya a fost nu doarcel mai mare pictor spaniol al vremii sale, ci, probabil, cea mai puternica si originala personalitate in istoria artelor vizuale din Europa. Prima parte a carierei sale indelungate a fost o poveste de succese si realizari, dar abia dupa ce a suferit o boala traumatizanta, aproape fatala, la 46 de ani, intreaga forta a geniului sau a fost eliberata in mod misterios.
La vremea sa, Goya era renumit, in primul rand, pentru portrete, dar acestea sunt privite acum ca reprezentand doar un aspect al talentului sau prodigios.Goya a pictat numeroase portrete ale prietenilor si familiei sale, dar a realizat si cateva autoportrete de-a lungul vietii. In mod predominant, portretele sale infatiseaza personaje pana la brau sau pana la piept , dar exista numeroase tablouri in marime naturala, in care personajele stau in picioare sau jos, precum si cateva portrete ecvestre de dimensiuni mari, precum "PORTRETUL MARIEI TERESA DE VALLABRIGA"



                  


Urmatorul tablou infatiseaza scene de magie si vrajitorie pictate de Goya pentru marele sau patron, al IX-lea duce de Osuna , care a comandat si platit realizarea acestora in 1789. Tabloul reprezinta o scena din El Hechizado por Fuerza(in traducere-"Vrajit cu forta"),o comedie din anul 1698, scrisa de dramaturgul spaniol Antonio de Zamora. In piesa, personajul principal, o fire timida, Don Claudio, este facut sa creada ca a fost blestemat si ca viata sa va continua doar atat timp cat lampa din incaperea eroinei nu se va stinge. Aceasta farsa face parte dintr-un complot prin care Don Claudio  este fortat sa se casatoreasca de frica mortii.Tablourile grotesti atarnate pe pereti a, de asemenea, scopul de a-l infricosa.In aceasta scena, eroul este infatisat reumpland frenetic lampa.









urmatoarea imagine apartine tot lui Goya si vreau sa va intreb ce credeti ca simbolizeaza? la ce se refera?cum o interpretati voi?


tabloul se numeste: "Colossus"
 













 



 

Hai sa vorbim despre...GRAFFITI

Graffiti este un tip de însemnare făcută în mod deliberat de oameni pe suprafeţe atât publice cât şi private. Poate apărea ca artă, desene sau cuvinte. Când este făcut fără consimţământul proprietarului, constituie vandalism . Graffiti a existat încă din antichitate, în perioada Greciei antice şi a Imperiului roman.

Graffiti pe terasamentul fluviului Tibru în Roma, Italia.


Etimologie
graffiti de Antck - UFG, THC - Chicago, Illinois, SUA
Cuvântul "graffiti" din limba italiană este pluralul substantivului "graffito", deşi forma de singular a devenit obscură şi este folosită în istoria artei, cu referire la opere de artă realizate prin zgârierea desenului pe o suprafaţă. Ambii termenii englezeşti provin din italiană, cel mai probabil de la "graffiato", participiul trecut al verbului "graffiare" (a zgâria); "grafferii" antici îşi scrijeleau opera pe pereţi, înainte de apariţia spraiului cu vopsea. Aceste cuvinte derivă la rândul lor de la grecescul γραφειν (graphein), care înseamnă "a scrie".

Nu există încă un echivalent românesc pentru graffiti în accepţiunea modernă a cuvântului, iar termenul englezesc nu este încă adaptat la limba română. Cu atât mai puţin diverşii termeni asociaţi cu acesta nu au o traducere clară.

Istorie

Graffiti antic
Romanii de rând foloseau latina vulgară în loc de latina literară, ca în acest graffiti politic din Pompeii

Din punct de vedere istoric, termenul "graffiti" se referea iniţial la inscripţiile, portretele, etc.găsite pe zidurile mormintelor antice sau pe ruine, ca în Catacombele din Roma sau în Pompeii. Sensul cuvântului a evoluat, desemnând acum orice decoraţie (inscripţionată pe orice suprafaţă) care poate fi privită ca vandalism; sau imagini sau scriituri plasate de obicei pe pereţi externi şi trotuare, fără permisiunea proprietarului. Prin urmare, inscripţiile făcute de autorii unui monument nu sunt catalogate ca graffiti.
Caricatură antică a unui politician din Pompeii.


Primul exemplu cunoscut de "graffiti modern" există şi astăzi în oraşul antic grecesc Ephesus (în Turcia de azi) şi se pare că face reclamă la prostituţie, după spusele ghizilor turistici din oraş. Constă într-o palmă, o formă vagă de inimă, o urmă de picior şi un număr. Acestea indică subtil câţi paşi trebuie făcuţi ca cineva să găsească o curtezană (mâna reprezentând plată).

Romanii gravau graffiti în proprii pereţi şi monumente, iar exemple ale lucrărilor lor există de asemena şi în Egipt. Erupţia Vezuviului a păstrat graffiti sgâriat pe pereţii din Pompeii, şi ne oferă o perspectivă directă asupra vieţii de stradă: latină vulgară, insulte, magie, declaraţii de dragoste, mesaje politice. În contrast cu tipicul graffiti-ului modern, alfabete şi citate din literatură (în special primul vers din "Eneida" de Virgil) au fost găsite pe pereţii din Pompei, fie pentru plăcerea scriitorului, fie din dorinţa de a impresiona, deşi anonim, trecătorul prin familiaritatea sa cu literele şi literatura.

Villa lui Hadrian din Tivoli, Italia, are de asemenea câteva exemple. Unul dintre ele a rezistat în timp, avertizând: "Cave Canem", care înseamnă "Atenţie la câine", lângă imaginea câinelui menţionat.

Totuşi, nu numai grecii şi romanii făceau graffiti: situl mayaş din Tikal, Guatemala, conţine de asemenea exemple antice. Graffiti produs de vikingi există în Roma şi la Newgrange, în Irlanda.

Graffiti modern

În secolul 20, în special în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, 'Kilroy was here' (Kilroy a fost aici) a devenit un graffito celebru, împreună cu Mr.Chad, o faţă doar cu ochii şi un nas, rezemat de perete, spunând "What? No [comoditate rară]…? în timpul raţionalizării. Tehnica de luptă a secolului XX a văzut sosirea multor tehnologii aviatice noi, urmate îndeaproape de "airplane graffiti", inclusiv "nose art", făcută faimoasă în timplu Celui De-al Doilea Război Mondial.

Începând cu urbanizarea la scară mare a multor zone în jumătatea postbelică a secolului 20, găştile vor marca pereţii şi alte bunuri publice cu numele bandei prin tag-uri, pentru a-şi delimita teritoriul. Pe la sfârşitul secolului XX, tag-urile neasociate unei găşti au devenit mai comune. Artiştii graffiti îşi scriau "tag"-ul doar de dragul scrisului, sau ca să-şi consolideze reputaţia şi prestigiul de "writer" (scriitor) sau artist de graffiti. Primele cazuri documentate de însemnări ilegale create cu un sprai cu vopsea au fost create de un artist numit "Cornbread" din Philadelphia. Spraiul a devenit o caracteristică importantă pentru diferitele stiluri care au urmat.

Terminologie
Un artist de graffiti la lucru, folosind sprai cu vopsea, la un concurs de graffiti din piaţa Spitalfields din Londra.
O serie de cuvinte şi expresii au ajuns să descrie diferite stiluri şi aspecte legate de graffiti. Ca toţi termenii argotici, expresiile variază de la zonă la zonă. Mai jos sunt câţiva termeni folosiţi în limba engleză:


Fenomenul graffiti

În anul 1971, publicaţia „New York Times” a realizat un material despre fenomenul graffiti care luase naştere pe străzile oraşului New York. În acel articol se vorbeşte despre un anume „artist graffiti” care semna cu pseudonimul TAKI 183. Identitatea lui nu era cunoscută, ştiindu-se doar că numele său era Demetrius şi că numărul 183 ar fi numărul străzii pe care locuia.

În anul 1973, sociologul Hugo Martinez, profesor la City College din New York, a intuit potenţialul acestor „artişti ai străzii”, fondând Uniunea Artiştilor de Graffiti cu scopul de a promova artiştii talentaţi din lumea graffiti-ului, prin intermediul unor expoziţii organizate de Uniune. Articolul din anul 1973 al revistei „New York”, intitulat „Parada graffiti”, semnat de Richard Goldstein, a fost o recunoaştere publică a potenţialului acestor „artişti ai străzii”.

Începând cu anul 1974 s-a încetăţenit stilul caracterizat prin realizarea de peisaje întregi de jur-împrejurul tag-urilor, toate acestea pe suprafaţa întreagă a metrourilor sau alte mijloace de transport în comun.

Arta graffiti şi-a început rapidul declin în anii ’80 când acest fenomen a fost absorbit de partea comercială şi de piaţa artistică a New York-ului. Anii ’80 au însemnat deci un regres în istoria mişcării graffiti-ului şi datorită schimbărilor majore care aveau loc în societatea americană. Cocaina a început a fi folosită tot mai des, iar traficul de droguri a dus la achiziţionarea armelor de foc. Toate aceste elemente se întâlneau pe străzi, viaţa pe stradă devenind din ce în ce mai periculoasă. Pe deasupra, legea a interzis comercianţilor vânzarea vopselelor minorilor, iar comercianţii erau obligaţi să depoziteze vopselele în locuri special amenajate, făcând astfel furtul din magazine mult mai dificil.

Totodată, bugetul oraşului New York destinat stopării mişcării graffiti s-a mărit, de acum înainte parcurile şi depourile fiind mult mai bine păzite. Au fost ridicate garduri electrice de protecţie, iar orice distrugere cauzată acestora era prompt reparată. Astfel, multe din zonele preferate ale artiştilor graffiti au devenit aproape inaccesibile. Procesul de îndepărtare al desenelor graffiti din New York a luat o nouă amploare, fapt ce a frustrat mulţi amatori de graffiti. Pe 12 mai 1989, oraşul New York a emis o decizie prin care erau scoase din folosinţă toate mijloacele de transport în comun care au fost victima mişcării graffiti. Acesta a fost începutul aşa-zisului curent al „vagoanelor curate”, prin care se dorea descurajarea „bandelor graffiti” şi curăţirea oraşului.

Dar cu toate aceste interdicţii, mişcarea graffiti nu a dispărut, ci din contră s-a omogenizat, transformându-se într-o goană după zone propice realizării de graffiti. S-au creat bande de tineri care deţineau anumite teritorii, marcate prin însuşi stilul folosit în desenele graffiti. Lupta pentru păstrarea acestor teritorii a dus la creşterea numărului de acte de violenţă, ajungându-se până la uzul armelor de foc.

Datorită lipsei vopselei şi a pericolului de a sta un timp prea îndelungat la locul unde se făceau desene graffiti, procesul artistic de realizare al tag-urilor a decăzut.

Graffiti ca metodă de exprimare a fost utilizată şi de generaţia muzicii rap. Muzica rap, originară din sudul Bronxului, New York, a apărut la mijlocul anilor ’70 şi a fost iniţial asociată curentului muzical denumit hip-hop. Această mişcare a inclus şi alte forme de manifestare, precum break dance-ul şi arta graffiti. Importarea culturii hip-hop de către ţările europene a dus şi la acapararea valorilor acestei culturi muzicale, printre care şi fenomenul graffiti.

[
Graffiti este predispus la diferite presiuni sociale din partea formelor de artă recunoscute prin popularitate, deoarece apare pe ziduri, clădiri, trenuri sau orice alte suprafeţe accesibile, care nu sunt proprietatea celui care face graffiti. Asta înseamnă că graffiti încorporează elemente care sunt văzute foarte rar altundeva. Spraiul cu vopsea şi markerele permanente sunt folosite foarte des, iar structura lucrărilor este uneori influenţată de nevoia de a o executa rapid, înainte să fie remarcată de autorităţi.

În efortul de a reduce vandalismul, unele oraşe au desemnat ziduri sau zone exclusiv pentru folosul artiştilor de graffiti. Unii au sugerat că aceasta descurajează vandalismul de rând, însă încurajează artiştii să îşi facă treaba nestingheriţi şi să producă artă deosebită, fără să se teamă să fie prinşi sau arestaţi pentru vandalism sau încălcarea proprietăţii private.

Mulţi oameni privesc graffiti ca pe o pacoste, sau ca pe un vandalism costisitor, care necesită repararea proprietăţii vandalizate. Poate fi privit ca o problemă de calitate a vieţii, şi mulţi oameni consideră că prezenţa graffiti-ului contribuie la o stare generală de frică de infracţiuni. Unii cred că această stare de degradare încurajează mai departe vandalismul şi promovează un mediu care poate duce la delicte mai serioase.

Autorităţile tratează de obicei graffiti ca pe o crimă minoră, însă cu penalităţi destul de variate.


E curios ca am fost remarcati, de obicei oamenii sunt mult prea grabiti, mult prea materialisti si mult prea comozi. Orice le-ar sta in calea bunastarii proprii, trebuie condamnat, eradicat. Dar s-a intrebat oare cineva daca au de ales? Poate nu au spatii special amenajate pentru graffiti. Cu exceptia celor catorva concursuri anuale, nu au locuri unde ar putea sa-si exerseze talentele. Bucurestiul e plin de cladiri abandonate, de trenuri scose din folosinta si totusi pentru ei nu exista un loc. Bucurestiul este dotat cu locuri pentru depozitarea rezidurilor, are reguli de circulatie, norme de pentru comportamentul in locuri publice...cati le respecta?