vineri, 30 mai 2008

La rascruce de vanturi




Singurul roman al lui Emily Bronte, "La rascruce de vanturi", nu s-a bucurat de succes in momentul publicarii avestuia. Cu toate acestea, meritul, de a fi scris un roman de exceptie, ii este astazi recunoscut autoarei.


Plasat in Marea Britanie la sfarsitul secolului al-XVIII-lea, "La rascruce de vanturi" frapeaza in primul rand prin imbinarea stilului gotic, care fascineaza, dar si ingrozeste, cu cele doua povesti de dragoste care fac subiectul acestui roman. Desfasurarea actiunii este sustinuta si de cele doua domenii fictive, Whutering Heights si Thrushcross Grange, inspirate de Yorkshire-ul natal ai surorilor scriitoare.


Autoarea sublinieaza forta distructiva a dragostei, generata de conflictul dintre cele doua personaje principale: Catherine si Heathcliff, care desi impart o dragoste puternica, sfarsesc prin a se distruge reciproc.


Heathcliff (al carui nume s-ar traduce prin "o stanca arida") personaj intunecat, puternic si hotarat, este adoptat de familia Earnshaw, si se indragosteste de fiica acestora, Catherine, cu care traieste o frumoasa poveste de dragoste. Din pacate, fratele acesteia, Hindley, il trateaza cu cruzime, atragandu-si astfel ura "intrusului". Ajungand la un moment dat la Thrushcross Grange, Catherine este fermecata de stilul de viata victorian, si in urma conjuncturii de evenimente se marita cu Edgar Linton, cu care are si un copil, pe Cathy, dupa nasterea careia moare.


Simtindu-se tradat, Heatcliff fuge si se intoarce ca detinator a unei averi uriase, hotarat sa se razbune. Il ingroapa pe Hindley in datorii, mostenind Whutering Heights, dupa moartea acestuia, si luand astfel drepturile lui Hareton, fiul lui Hindley. Apoi se casatorete cu fiica familiei Linton, Isabella cu care are un baiat, pe Linton; fata de acestia da dovada de multa cruzime, ceea ce intr-un final duce la moartea Isabellei. Pe fiul sau il foloseste pentru a-l casatori cu Catherine cea tanara, ramasa si fara tata, devenind astfel si proprietarul Thrushcross Grange. Autoarea decide insa sa-l "omoare" si pe Linton, fiul lui Heatcliff, avand totusi un scop bine definit, care incheie romanul intr-o lumina optimista, scop de altfel usor de ghicit, acum cand se cunosc momentele si personajele importante.


Curiozitatea in legatura cu Heatcliff ar trebui satisfazuta citind romanul' totusi, de mentionat este ca in spiritul gotic, pe parcursul desfasurarii actiunii isi face aparitia si o prezenta supranaturala....


In concluzie, pentru a nu impune o parere, as spune ca "La rascruce de vanturi" este o carte cel putin interesanta, daca nu pentru povestile de dragoste si minutiozitatea realizarii ei, atunci macar pentru complexitatea personajelor care dezvaluie trasaturi usor de identificat si la oamenii secolului XXI.

Portocala Mecanica. Filmul.



Portocala Mecanica este o adaptare a romanului cu acelasi nume al lui Anthony Burgess (1962) realizata in 1971 de catre Stanley Kubrick. Actiunea se petrece in Marea Britanie, in 1995, unde Alex DeLarge (Malcom McDowell) este un delicvent de 16 ani carismatic si psihopat, care nu putea rezista fetelor dragute, violentei sau muzicii lui Beethoven. El este capul unei gasti de criminali. El descopera in curand ca amicii lui nu il mai vor ca lider, complotand impotriva lui. In cele din urma el ajunge la inchisoare. Acolo el semneaza ca voluntar al unor experimente lansate de catre guvern, in scopul de a reduce violenta in societate. Este torturat cu filme cu violenta excesiva, precum si cu muzica clasica. Dupa ce tratamentul s-a incheiat, Alex a fost trimis acasa, insa familia sa l-a "inlocuit" cu un chirias. Umbland prin Londra, el ajunge la casa unui scriitor a carui sotie fusese batuta, violata si omorata de catre Alex si prietenii sai. Mr Alexander il primeste pe Alex la el, folosindu-l impotriva guvernului, deoarece a auzit de cazul sau din ziare. Acesta isi da seama cine e Alex de fapt cand il aude cantand sub dus " Singing in the Rain " , melodie pe care o canta in noaptea in care i-a violat sotia. Mr Alexander incearca sa il drogheze pe Alex si sa il tortureze fortandu-l sa asculte Simfonia a Noua a lui Beethoven, inchizandu-l intr-o camera cu muzica la maxim. Baiatul incearca sa se sinucida, aruncandu-se de la geam, insa supravietuieste. Pe timpul recuperarii, este vizitat de Ministrul de Interne care a aranjat de la inceput tratamentul si ii pune lui Alex Simfonia A Noua, nestarnind nici un fel de reactie fizica de data aceasta. Cei doi fac o intelegere, lui Alex i se propune sa ii ajute la o campanie de publicitate in care el va demonstra tuturor ca tratamentul a functionat.
Acest film a fost interzis in Anglia timp de 30 de ani datorita continutului. Extrem de violent, insa si comic in anumite situatii, filmul este original, filmat excelent. Malcom McDowell este un actor nascut special pentru rolul lui Alex DeLarge.
Stanley Kubrick este producatorul si regizorul filmului, iar muzica clasica, este excelent aleasa de catre Wendy Carlos.
Ideea filmului pleaca de la " BUNATATE " . Dupa tratament, Alex devine un om BUN al societatii, insa nu dupa vointa sa, ci obligat de guvern, si nu vine din interior, asa cum este natural.



miercuri, 28 mai 2008

Nana - un anime de succes


Nana este un anime care a fost realizat dupa manga Nana desenata de Ai Yazawa.


Anime-ul le infatiseaza pe cele doua personaje principale feminine, amandoua numite Nana, care au plecat din orasul lor pentru a veni in Tokyo sa-si implineasca visele.
Nana Osaki si Nana Komatsu s-au intalnit in tren si au realizat ca exista multe coincidente intre el: ambele se numesc Nana, ambele au 20 de ani si ambele pornesc intr-o calatorie spre Tokyo pentru implinirea viselor.
Nana Osaki vrea sa devina un star rock pentru a-i demonstra fostului ei prieten, Ren Houjo (care actual este faimosul chitarist al formatie Trapnest), ca si ea poate deveni faimoasa facand ceea ce-i place, cantand.
Nana Komatsu vrea sa se mute cu prietenul ei Shoji Endo. Nana, foarte visatoare, crede ca, daca se muta cu Shoji, aceasta va fi fericita.
Ajungand la Tokyo cele doua Nana se despart, crezand ca nu se vor mai intalni niciodata, insa printr-o serie de coincidente, acestea ajung sa locuiasca impreuna, devenind prietene foarte bune.
Nana Komatsu ajunge sa aiba probleme in dragoste, trecand de la Shoji, la Takumi (basistul formatiei Trapnest) apoi la Nobu (chitaristul formatiei Blast sau Black Stones-formatia Nanei Osaki), si din nou la Takumi (deoarece aceasta ramane insarcinata cu el).
Nana Osaki ajunge sa-si formeze formatia dorita, doi din membrii acesteia erau membrii din fosta formatie, Yasu si Nobu, si noul venit Shin (un basist de exceptie, tanar si rebel). Ea ajunge pana la urma sa se intalnesca din nou cu Ren, moment in care cei doi isi aduc aminte de cat de mult se iubeau si ajungand sa fie din nou impreuna.
Povestea le pune in evidenta pe cele doua Nana, cu problemele lor de dragoste, cariera, bani si debutul formatie Blast care incearca sa concureze cu formatia Trapnest, prima parte a anime-ului fiind prezentata din punctul de vedere al lui Nana Komatsu, iar a doua parte din punctul de vedere al lui Nana Osaki. Fiecare personaj este pus in evidenta, talentele, calitatile si
defectele.
Anime-ul are 47 de episoade, acesta nu are un final concret, fiind continuat cu manga. Este desenat intr-un stil unic, in stilul Ai Yazawa: picioare extrem de lungi si subtiri, ochii mari, iar expresiile fetei uneori iesite din comun.
Soundtrack-ul anime-ului este unul de exceptie, fiind considerat ca o batalie intre doua formatii iar melodiile superbe capteaza atentia celui care urmareste anime-ul.

Primul episod:


Auditia lui Shin din episodul 10:


Primul live al formatiei Blast in Tokyo din episodul 15:

KINGS ON ICE - UN SHOW PLIN DE GRATIE

Pe data de 24 si 24 aprilie 2008 a avut loc la Sala Polivalenta din Bucuresti un spectacol incredibil, plin de eleganta si rafinament: Kings on Ice. Patinatorul Evgheni Pluşenko, acompaniat de Edvin Marton, cantaret la vioara, au incantat audienta de aproximativ 3000 de oameni cu un spectacol vizual, respectiv auditiv. Prima parte a fost deschisa de catre patinatorii de la "Cirque de Soleil", acompaniati de muzica lui Marton, dupa care si-a facut aparitia si Evgheni Pluşenko. Edvin Marton a interpretat arii celebre precum "Anotimpurile" de Vivaldi si chiar "Ciocarlia", sustinand ca nu poate parasi Romania fara sa cante si o piesa romaneasca.
In cea de-a doua parte a spectacolului, Evgheni Pluşenko, pe muzica filmului "Zorba Grecul", a prezentat în premieră programul artistic pe care îl va susţine la Campionatele Europene de patinaj artistic din 2009. Acesta "zbura" pe gheata pe ritmul impus de vioara lui Marton, lasand impresia ca pluteste, nu ca patineaza. Din programul sau nu au lipsit piruete, salturi, triplu axel etc.
Evenimentul a lasat un gust amar de supra-comercializare care a umbrit putin talentul artistilor( printre care si patinatoarea Surya Bonaly). Totusi, partea vizuala si auditiva a spectacolului compenseaza cu mult, ne face sa uitam pentru un moment de realitate si sa visam cu ochii deschisi.




marți, 27 mai 2008

ULTIMA SAPTAMINA PENTRU RECENZII


Dragi elevi,

Deoarece cred ca s-a strecurat o confuzie cu privire la termenul si conditiile conform carora veti primi a doua nota pentru a putea incheia cu bine acest an scolar si experienta noastra de vreo doi ani cheltuiti pe eforturile de a intelege arta, revin cu citeva mentiuni. Daca sezonul de primire de articole s-a incheiat definitiv, cel de PRIMIRE RECENZII mai dureaza doar O SAPTAMINA, incepind cu astazi 26 mai 2008. Daca este depasit termenul, se primeste nota cuvenita. Doar saptamina viitoare se mai pun note, urmatoarea fiind rezervata mediilor si situatiilor limita.
Ilustratie cu dispozitivul lui Marey de fotografiat, fusil photographique, dupa 1882.

luni, 26 mai 2008

Genurile spectacolului teatral: BALETUL -lectie

Baletul: gen teatral care implica o proportie specifica intre dans, pantomima si muzica.

[compozitie coregrafica; sinteza a mijloacelor expresive ale corpului uman -miscare, gesturi, pozitii/posturi, mimica, atitudine-, organizate intr-un dans scenic stilizat, a carui dinamica si al carui ritm sint sugerate de muzica]

Originile cele mai indepartate ale baletului se regasesc in dansurile ritualice si ceremoniale antice, insa abia prin Renastere incepe sa se cristalizeze ca gen propriu. Atunci baletul se prezenta ca un dans improvizat sub forma de pantomima insotita de muzica, pe un subiect dat, de regula mitologic.
In acea epoca apare si prima incercare de stabilire a principiilor coregrafice prin eforturile lui Domenico de Ferrara.

Prima compozitie coregrafica aproape de genul baletului a fost Le Ballet comique de la reine din 1582, in timpul lui Ludovic al XIII-lea, cu o tema inspirata din Odiseea: fabula Circe, pe o coregrafie de Balthazar Beaujoyeux, bazata pe un stil geometric.

Primul pas spre formula moderna a baletului a fost realizat de J.G. Noverre (autor al Lettres sur la danse, 1760), prin eliberarea de cintec si cuvinte si prin urmarirea cu precadere a expresivitatii de sine statatoare a dansului.

Istoria baletului cuprinde cel putin trei etape importante:
-epoca preliminariilor, a experimentelor
-epoca clasica, a baletului alb, corespunzatoare secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea si romantismului muzical.
-epoca moderna, care include perioada expresionista si Baletele Ruse.

In epoca clasica se stabileste o terminologie, costumul "standard" si normele specifice baletului. Datorita participarii criticilor si coregrafilor francezi, terminologia se va pastra in limba franceza -attitude, grande elevation, assembles, sissonne, arabesque, danseur,-euse etoile, s.a.

Costumul de balet:
balerina: corset strins fara mineci sau cu mineci scurte pentru a alungi silueta, fusta scurta in forma de corola de crin rasturnata, care impreuna cu corsetul se numeste tutu, ciorapi lungi colanti si poante cu panglici, intarite in virf.
balerinul: maiou strimt si alb, pantaloni colanti si pantofi demi-poante, peste care se pun accesoriile specifice fiecarui rol.

Concomitent cu le ballet blanc se dezvolta baletul de caracter incpirat de dansurile populare ale diferitelor tari.

[Maria Taglioni a introdus tehnica poantelor]
[in secolul al XVIII-lea exista intre dansatori o egalitate a rolurilor expresive, care insa va fi depasita in secolul al XIX-lea cind apar poantele si odata cu ele noi tehnici coregrafice; dansatoarele ii vor intrece pe barbati in elevation cu ajutorul poantelor]

[balerinul va deveni din ce in ce mai discreditat in romantism, deoarece dansatoarele cistiga mai multa admiratie, diminuind rolul dansatorului la cel de sustinator. Un exemplu este spectacolul Silfida cu un pas des quatre pentru dansatoarele Taglioni, Elssler, Grisi si Grahn la Londra in 1845]

[secolul al XIX-lea se va remarca prim numele marilor balerine Carlotta Grisi, Maria Taglioni, Fanny Elssler, Lucile Grahn, Fanny Cerrito]

[traditiei scolilor franceza si italiana de balet i se va alatura la sfirsitul secolului al XIX-lea, scoala rusa care i-a lansat pe coregrafii Marius Petipa (academist, autor al coregrafiilor pentru Lacul Lebedelor si Frumoasa din Padurea adormita, de P.I. Ceaikovski), Lev Ivanov (coregraf pentru Spargatorul de nuci, de P.I.Ceaikovski), Alexander Gorski, dansatorii Vaslav Nijinski, T. Carsavina, Ana Pavlova, Olga Spesvitseva, Rudolf Nureiev, s.a.]

Baletul modern:
-expresionismul in care se produc mari autodidacti si improvizatori ca Loie Fuller, Isadora Duncan, si mai recent Martha Graham.
-Baletele Ruse conduse de Serghei Diaghilev, avind un dublu caracter riguros si experimental. In fenomenul Baletelor Ruse vor fi implicati muzicieni ca Igor Stravinski (Petruska, Pasarea de foc, Le Sacre du Prientemps), Maurice Ravel, Arnold Schonberg, Manuel de Falla (Nopti in Gradinile Spaniei, Tricornul), Claude Debussy, pictori ca Leon Bakst, Pablo Picasso, Georges Braques, Henri Matisse, coregrafi precum Leonid Massine, Serge Lifar, Georges Balanchine, Mihail Fokine s.a.

In baletul contemporan s-au remarcat coregrafi ca: Maurice Bejart (autor al unor coregrafii cum sint: Simfonia a IX-a de Beethoven sau Messa pentru timpul prezent) sau Roland Petit.


Compozitori de balete (muzica pentru balet):
Lully, Rameau, Gluck, secolul al XVIII-lea, Beethoven autor al baletului Prometeu, Leo Delibes (a compus Sylvia, Coppelia acesta din urma dupa o poveste de E.T.A. Hoffmann), P.I.Ceaikovski (Lacul Lebedelor, Spargatorul de nuci, Frumoasa din Padurea adormita), Igor Stravinski, Bela Bartok, Asafiev, Aram Haciaturian, Serghei Prokofiev (Romeo si Julieta) , Minkus (Don Quijote), Mihail Jora, Z. Vancea, Paul Constantinescu, A. Mendelshon, H. Jerea, s.a.

sâmbătă, 24 mai 2008

RECENZIE
video videoNightwish, formatie de heavy metal simfonic face din concertele ei adevarate spectacole prin jocul de lumini puternice(in general albastru,verde si rosu), care coloreaza fumul,artificii, flacari care se imbina perfect cu muzica lasandu-ti amintiri pe care sa nu le poti uita prea usor.Eu iubesc aceasta trupa,iubesc muzica membrilor ei,dar lucrurile extraordinare pe care ei le fac pe scena ma impresioneaza si mai mult si cred ca voi ramane fana lor pe vecie.

marți, 20 mai 2008

Spectacolul "MADE in Romania"


Am avut ocazia sa vad acest spectacol minunat de curand. L-am vazut impreuna cu niste copii din Franta, care au venit in Bucuresti pentru schimb de experienta. Spectacolul mi s-a parut interesant, bine gandit si plin de umor de buna calitate. Ideea acestui spectacol apartine lui Dan Puric. Timp de cativa ani, Dan Puric a selectionat, cu migala unui cautator de aur un grup de tineri actori avand aptitudini similare cu ale sale, s-au perfectionat împreuna, au facut cateva spectacole împreuna, au facut apoi o companie teatrala împreuna – Passe Partout DP. Aceasta companie este responsabila de spectacolul "MADE in Romania".

In viziunea mea acest spectacol a fost plin de umor si de povesti pline de haz. Cred ca a vrut sa reprezinte viziunea romaneasca asupra sufletului lumii. Aproape orice activitate omeneasca ce reprezinta conditia individului si a societatii a fost prezenta, scenele s-au derulat in imagini si ritmuri extraordinare, unde artele martiale se intalnesc cu valsul, iar parodia la adresa unor sintagme din filmul japonez e contrapunctata de vitalitatea unui dans popular romanesc. Spectacolul s-a bazat pe step, pantomima, dans, lumini si muzica, spirit si emotie. Cel mai mult m-a impresionat coregrafia si expresivitatea actorilor. Actorii au reusit sa transmita emotii puternice. Totul a fost pus la punct, ma refer la problemele tehnice de sonorizare si lumini.

Din distribuţie fac parte Carmen Ungureanu, Adrian Horobeţ, Richard Bovnovczki, Ileana Olteanu, Dragoş Huluba,Violeta Totir, Dana Cavaleru, Vlad Oancea, Lucian Maxim, Adriana Butoi, Andrei Vasluianu, Oxana Moravec, Ioana Visalon, Adriana Nicolae, Ion Parea, Adelaida Zamfira, Nicolae Nastasia, Eduard Dumitru, Ramona Cutina, Silviu Oltean, Florin Rosu, Mihai Baranga, Andreea Padurariu. Dintre toti acestia pe mine m-a impresionat Dragos Huluba, mi s-a parut ca el a reusit sa intretina tot farmecul spectacolului si ideea de umor. Episodul care mi-a ramas intiparit foarte bine in minte a fost cel cu parodia asupra filmului japonez. La acest episod am ras cel mai mult si cred ca si ceilalti din jur au simtit ca a fost un moment cheie. Mi-a placut ca publicul putea interveni direct pe scena, si ma refer la momentul in care dansatoarele actrite au venit in sala si au ales 4 sau 5 oameni(nu imi amintesc sigur cati) si au inceput sa faca cativa pasi de dans, iar la sfarsit baietii invitati din sala au trebuit sa ajute la o priza de dans. Si acest episod mi-a ramas intiparit in minte intrucat una din actrite l-a luat la dans pe unul din amicii mei francezi. A fost haios pentru ca saracul nu stia romana si nu a putut sa ii spuna ca el nu stie absolut de loc sa danseze, insa s-a descurcat destul de bine.
In final, as vrea sa va recomand acest spectacol de teatru plin de umor si care ofera un inteles diferit al poporului roman, prezinta imagini cheie si arata cat de bine se pot distra romanii, dar pot face si arta din asta, o arta vizuala a teatrului.











                                                               MY SASSY GIRL





 


Acesta este filmul despre care doresc sa scriu aceasta recenzie , (sper ca nu este cam tarziu sa o mai scriu
Se numeste "My sassy girl" si l-am vazut cat de cat recent asta insemnand acum o luna...  Este un film atat drama ,cat si thriler,cat si o comedie, o comedie romantica. La inceput filmul mi s-a parut ceva obisnuit , banal poate, insa pe parcurs am observat ca nu e chiar asa, ajungand chiar sa mi si placa....
Este un film in regia lui: Yann Samuell si a aparut in 2007.
Este o poveste de dragoste care incepe foarte ciudat. Personajul principal isi intalneste viitoarea iubita intr-o statie de metrou cand o vede incercand sa se arunce in fata sinelor . El o salveaza, observa ca bause cam mult si o duce intr-o camera de hotel pentru a se odihni, lucru care-i cauzeaza multe probleme.... cu legea.... intr-un final cei doi se indragostesc...insa asa cum e si normal ceva tot le sta in cale: fata este nevoita sa plece din oras, cei doi promitandu-si ca se vor intalni dupa o anumita perioada de timp la umbra unui copac special pentru amandoi.Acest lucru nu se intampla, intalnirea propriu-zisa a celor doi realizandu-se cu ajutorul unei rude a baiatului (care de foarte multi ani isi dorea sa le faca cunostiinta , fara sa stie ca cei doi chiar se cunosc de dinainte!)                                                                 

Finalul este unul reusit si fericit ca in majoritatea povestilor de acest fel... cei doi raman impreuna!                                                                        
  Dupa parerea mea este un film care merita vazut , pentru ca are o multime de scene comice(sptre exemplu cand ea incepe sa-l bata fara a fi vinovat...cum reactioneaza cineva cand o fata incepe sa-l bata mar pe un baiat?! ..incepe sa rada nu?)                                                                                  

Daca doreste cineva sa vada un mic filmulet despre acest film poate accesa urmatoarea adresa :http://www.youtube.com/watch?v=AxwMvZKY4Ro

Postare articole: SEZON ÎNCHIS!

Dragi elevi,

Au trecut deja zece zile de la data limită stabilită pentru publicarea articolelor voastre pentru blogul clasei. După cum am convenit, nimeni nu mai poate posta articole noi care să conteze pentru prima din cele -cel puţin, două note, însă putem în continuare menţine un dialog pe tema artei şi a influenţei sale asupra altor domenii de cunoaştere, a vieţii sau cercetărilor de orice fel. Îmi cer scuze dacă am neglijat pe cineva prin lipsa comentariilor scrise, imposibil de oferit într-un timp atît de puţin ca al meu. Ramîn încă dator; promit că măcar temei kitsch-ului, propusă, dar aproape ignorată, voi răspunde cu o replică pe masură. Promit iarăşi să organizez premierea celor mai bune intervenţii imediat ce îmi voi fi degajat puţintel programul, sufocat de datorii. Şi iarăşi, făgăduiesc să postez pe fiecare din blog-uri cîte un film scurt, în vederea obţinerii comentariilor voastre, ca alternativă posibilă la tema recenziilor, iată deja atacată. Voi adăuga, cum e firesc, şi un clasament al blog-urilor, împreună cu cîteva aprecieri critice. Pînă atunci, mă voi rezuma să afirm că proiectul nostru şi-a atins scopul doar parţial şi cu succese moderate, în pofida cîtorva articole si propuneri deosebite. Am observat în general superficialitate, lipsă de responsabilitate intelectuală, neîncredere, lipsă de loialitate si punctualitate, deopotrivă cu lipsa respectului de sine. Desigur, lucrurile se schimbă şi nu se opresc aici şi nu pot să nu mă arăt extrem de voios faţă de suficient de numeroasele cazuri, pînă la urmă, cînd toate acestea au fost altminteri. Există printre voi oameni serioşi, sinceri, curajoşi si plini de haz, cu multe şanse. Sper că ne-a fost de folos tuturor, măcar ca experienţă de comunicare, dacă nu chiar intelectuală. Cu drag,
prof. Bogdan Teodorescu

marți, 13 mai 2008

Edvard Munch












Edvard Munch a fost un pictor norvegian, unul dintre pionerii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiţiei artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale.



^(Edvard Munch- "Autoportret cu tigareta")



Edvard Munch se naşte la 12 decembrie 1863 la Loyten, în comitatul norvegian Hedmark. În 1881 intră la Şcoala Regală de Desen din Christiania (astăzi Oslo) şi se formează sub îndrumarea sculptorului Julius Middelthun. În 1882 frecventează atelierul lui Christian Krohg şi cursurile în aer liber conduse de Fritz Thaulow. Thaulow, apreciind talentul lui Munch, se hotărăşte să-i finanţeze o călătorie la Anvers şi Paris. Pleacă în 1885 la Paris, unde rămâne timp de patru săptămâni, şi ia contact cu cercurile artistice pariziene, fiind uimit de pictorii impresionişti. În 1889 organizează la Christiania prima sa expoziţie personală iar în 1892 participă la expoziţia Asociaţiei Artiştilor Berlinezi. În Berlin, realizează primele gravuri şi litografii. În timpul următoarei călătorii la Paris (1896) îşi expune lucrările la Salonul Artiştilor Independenţi şi la galeria Bing. Munch se îndepărtează de limbajul artistic impresionist, fiind mai interesat de valorile decorative şi de expresivitatea liniilor. În cadrul expoziţiei Secesiunii din Berlin (1902) expune 22 tablouri din ciclul Frize de viaţă. La Berlin, face primii paşi în domeniul graficii şi execută în special acvaforte şi litografii. În toamna anului 1908 se internează într-o clinică din Copenhaga din cauza unei accentuate depresiuni afective. În 1910 începe lucrările de decorare a Universităţii din Christiania. Timp de şapte ani pictează 11 pânze monumentale care ilustrează forţele eterne, dătătoare de viaţă: Soarele Istoria, Alma Mater (Universitatea, simbolul Ştiinţei). Între timp, - după 1933 - în Germania, autorităţile naziste îi consideră operele drept "degenerate" şi sunt retrase din muzeele germane. În perioada de ocupaţie a Norvegiei, Munch trăieşte retras în casa lui din Ekely, unde moare la 23 ianuarie 1944, la o lună după ce împlinise 80 de ani.


Tipatul (Skrik):

Opera lui Munch

Educaţia artistică a lui Munch în Norvegia se desfăşurase în spiritul tradiţiei naturaliste. Mai târziu, intrând în contact cu arta europeană şi mai ales cu cea franceză şi germană, artistul îşi elaborează propriul stil distinct. Atât picturile sale cât şi lucrările grafice se evidenţiază printr-un îndrăzneţ caracter inovator în sfera mijloacelor de realizare a operelor şi printr-o expresivitate abstractă a formelor.

Pictând tabloul Ţipătul, Edvard Munch pătrunde în lumea fricii şi a singurătăţii. În prim plan ţipă un om, al cărui trup contorsionat convulsiv şi gestul mâinilor care cuprind capul trădează o spaimă nemăsurată. Chipul gălbui se armonizează cu craniul cadaveric. Culorile mediului simbolizează starea psihică a personajului, albastrul întunecat reţine glasul sfâşietor şi-l reflectă cu ecou într-un golf larg, până sub cerul strălucitor , de un roşu sângeriu. În afara tabloului reprodus aici, de altfel cel mai cunoscut şi care se găsea în Galeria Naţională din Oslo, de unde a fost furat, mai există alte cincizeci versiuni diferite ale Ţipătului. Originalul furat a fost găsit în 2006.

Dansul vieţii, cel mai mare tablou din ciclul Frizele de viaţă, ilustrează amintirile, dorinţele, dezamăgirile şi experienţele artistului. Munch transformă o distracţie plăcută, cum este dansul, într-un balet al nălucilor.





Moştenirea lui Munch

Măiestria cu care Munch a reuşit să dezvăluie secretele ascunse ale temelor abordate va fi un exemplu pe care îl vor urma mulţi alţi artişti. Ecourile surselor sale de inspiraţie sunt vizibile nu numai în lucrările expresioniştilor germani, ci şi în creaţia a doi pictori austrieci, Oskar Kokoschka şi Egon Schiele. Pictura lui Munch este studiată de asemenea cu atenţie de Lucian Freud, care a continuat la începutul activităţii sale artistice tradiţia germană a neorealismului (Neue Sachlichkeit). La fel ca Munch, Lucian Freud, servindu-se de liniaritatea desenului, reuşeşte să reproducă pe pânză propriile sale stări de spirit.

duminică, 11 mai 2008

Perfect Stranger[Seducatorul fara chip] (film 2007)





























Filmul se deschide cu jurnalista Rowena Price(Halle Berry) si informaticianul Miles Haley(Giovanni Rabisi) ce urmaresc viata privata a unui senator conservator,ce se presupune ca a avut relatii intime cu unul dintre barbatii sai de incredere.Rowena ia parte la o discutie inregistrata cu senatorul.Povestea se opreste brusc cand sursa ei nu mai este valabila,iar seful ei pune capat povestii.Dezamagita,ea renunta la slujba.In drumul spre casa,ea se intalneste cu prietena ei din copilarie Grace Clyton(Nicki Aycox)care isi ofera ajutorul pentru a'l ruina pe Harrison Hill(Bruce Willis),un om de afaceri foarte bogat.
Grace ii da Rowenei toate email'urile de la acesta,ca dovezi a existentei unei relatii intre acestia doi,relatie care tocmai se terminase.







Dupa cateva zile,Grace este gasita moarta,Rowena il considerandu'l pe Harrison principalul suspect.Cu ajutorul lui Miles,jurnalista se duce in compania marelui om de afaceri sun acoperire si se angajeaza ca secretara sub numele de Katherine Pouge.Flirteaza cu Hill atat online cat si in viata reala,dar acesta o prinde incercand sa'i fure din fisierele firmei si o concediaza considerand'o ca lucreaza ca spion.







In apartamentul lui Miles,ea descopera un "templu" al ei si mai multe fotografii cuMiles Si Grace.El ajunge acasa si incep sa se certe,Rwena cerandu'i explicatii.Ea merge la politie cu probe si il aresteaza pe Harrison pentru uciderea lui Grace.Dupa condamnarea acestuia,Miles o viziteaza pe Rowena explicandu'i ca el stie ca ea este adevarata criminala si ca s'a folosit de investigatie pentru a'l acuza pe Harrsion.El se intreaba oare cu ce o avea Grace la mana pe ea.rowena isi aminteste momentul in care tatal ei a incercat sa o molesteze si pe ea si pe mama ei,aceasta omorandu'l.Tanara Grace priveste de la fereastra ei cum cele doua il ingroapa pe barbat.Miles ii descrie acesteia in detalii cum ea a musamalizat totul si a incercat sa dea vina pe Hill.El o intreaba cum are sa'i rescumpere tacerea,insa ea il injunghie si distruge tot in bucatarie,ca totul sa para ca o tentativa de atac asupra ei.Ea suna la politie,spunandu'le ca a fost atacata de Miles si ca el este adevaratul criminal.







Filmul se termina cu un barbat ce proveste de la un geam vecin,presupundu'se ca acesta a urmarit toata scena.






Filmul a fost regizat de James Foley,iar scenariul scris de Todd Komarnicki si Jon Bokenkamp.






Dupa parerea mea,acesta este un film foarte reusit,cu actori foarte buni.Povestea in sine este uluitoare si demonstreaza cum poate cineva sa poarte povara unui secret atatia ani,cum singurul mod de a afla adevarul este de a juca roulul victimei si cum un presupus vinovat se transforma intr'un seducator fara chip.Cel ce incearca sa afle adevarul sfarseste prin a plati pretul tacerii cu propria sa viata.

vineri, 9 mai 2008




Pablo Picasso este probabil cel mai faimos artist al secolului XX. El a fost cu siguranta unul dintre cei mai prolifici artisti:intr-o anumita perioada a vietii sale se zvonea ca putea picta chiar trei panze pe zi. Artistul era de asemenea extrem de multilateral, utilizand toate mijloacele imaginabile printre care creionul, acuarela, vopsele de ulei, carbunele, metalul, ghipsul sau resturi colectate din tomberoane. Personalitatea puternica a lui Picasso a dominat viata artistica avangardistica pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial si el a fost unul dintre initiatorii schimbarilor radicale din domeniul picturii si al tipariturilor.
Pregatirea lui Picasso a inceput la Academia de Arta Lonja din Barcelona dar, incepand din 1900 a inceput sa-si petreaca luni intregi la Paris, unde s-a stabilit definitiv in 1904. La acea vreme capitala franceza era centrul artei mondiale si aici Pablo Picasso si-a manifestat pentru prima data stilul sau complet original, in care teme precum dezmostenitii societatii, saracia si disperarea erau zugravite cu o usoara tristete, in tonuri de albastru rece. Starea retinuta a tablourilor din Perioada albastra reflecta si perioada de saracie disperata din viata artistului. Picasso impartia un studio cu un prieten poet si dormeau cu randul in singurul pat existent. Uneori erau nevoiti chiar sa arda unele dintre lucrarile sau schitele pictorului pentru a incalzi incaperea.
Inspirandu-se unul de la celalalt, Picasso, Braque si Gris au distorsionat realitatea intr-o serie de suprfete intrepatrunse de culori si tonuri. Chiar daca tema principala a lucrarilor acestora devenea din ce in ce mai greu de deslusit, ea exista cu siguranta. Picasso considera intotdeauna ca trebuia sa inceapa cu ceva –o trasatura de penel, un scaun sau un personaj- pentru a atinge abstractul si, chiar si in cele mai austere lucrari cubiste, de obicei se pot identifica fragmentele unui obiect.


By Pipals (mi-am uitat parola)

Levi's Commercial

Reclamele la Levi's Jeans mi se par super misto si originale, niste idei care iti raman intiparite in minte, si vrei sa mai vezi inca o data reclama. Din acest motiv am ales sa prezint aceste doua filmulete, sperand ca si voi veti prinde aceeasi idee ca si mine. Tind sa cred ca si in reclame este o arta.




Alex Stefan (Nu imi mai stiu email-ul de utilizator.)

Renasterea







Renasterea este o epoca in istoria Europei care cuprinde, in linii generale, sec. XIV-XVI, in perioada inceputului destramarii feudalismului si a aparitiei capitalismului. Renasterea a inceput in Italia, unde au aparut mai intai germenii relatiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curand sau mai tarziu, in sanul orandurii feudale, cunoscand deosebiri de la o tara la alta, in functie de etapa istorica respectiva si de situatia specifica, de traditie etc. Renasterea a dus la o schimbare a valorilor umane-un avant de energie si de incredere in potetialul uman-care a avut numeroase consecinte. Printre cele mai spectaculoase consecinte se pot enumera inlorirea artelor si noua viziune asupra rolului artelor si a artistilor in viata societatii.



Renasterea a inceput in Italia, deoarece era cea mai bogata tara din Europa si era posesoarea unei indelungate traditii artistice. Avea multe orase independente, inlofitoare economic, populate cu comercianti si bancheri nerabdatori sa-si vada numele imortalizat in diferite portrete comandate, in palate noi care se construiau sau in capelele somptuoase ale familiilor.



In Italia, Renasterea cuprinde urmatoarele perioade: Prerenasterea(sec. al XIV-lea), Renasterea timpurie ( sec. al XV-lea), Renasterea deplina (1500-1530), Renasterea tarzie (sfarsitul sec. al XVI-lea) si are urmatoarele centre principale: in sec. al XV-lea numeroase scoli locale din Florenta, Siena, Venetia, Padova, Urbino etc., iar in sec. al XVI-lea la Roma si Venetia.



Primii renascentisti se intorc, in special, spre lumea clasica, pe care o concep in mod fundamental ca fiind configurata de greci si romani, dar, intr-o anumita masura, si de egipteni, de persi si de toti aceia care au coborat in profunzimea mintii si a cunoasterii sacre. Se intorc spre trecut ca si cum ar cauta niste seminte foarte necesare in acest moment istoric pe care le-a fost dat sa-l traiasca.



In general, aceasta intoarcere in timp, aceasta cautare a radacinilor clasice, nu inseamna doar o simpla cautare istorica. Renascentistul nu se multumeste sa cerceteze istoria clasicilor, ceea ce au facut, ceea ce au gandit. El cauta semintele vietii. Si ceea ce doreste este sa le aduca in prezent, sa le activeze, sa le adapteze, sa le dea formele necesare pentru a le transforma in ceva util. Pentru Renastere, istoria este o devenire ciclica in care se remarca perioade de aur, perioade culminante in care predomina intelepciunea si puritatea. Si, in devenirea sa ciclica, aceasta istorie trece de la aur la argint, de la bronz la fier, iar in momentele de fier, in momentele dificile si obscure, devine necesara recuperarea stralucirii semintelor de aur.



joi, 8 mai 2008

Filmul mut

Generatia noastra nu a prins epoca filmului mut si pentru mine cel putin filmul mut ramane o enigma.

Filmul mut e o insiruire de imagini, alb-negru, evident, care nu sunt insotite de sunet, asa cum suntem obisnuiti acum, iar comunicarea intre protagonisti apare sub forma de inserturi scrise.

Primul cinetograf, prezentat in 1894 in New York, functiona dupa principiul stroboscopului. Un an mai tarziu, fratii Auguste si Louis Lumiere au iesit la rampa cu cinematograful lor, ineditul fiind faptul ca imaginile au fost proiectate pe o panza. Timp de cativa ani, cinematograful a fost considerat o noutate.

Incepand cu 1900, cineastii si-au dat seama ca filmul poate fi folosit intr-un mod creativ, prezentand intamplari fictive si nu doar evenimente reale. Unul dintre promotorii acestei idei a fost Georges Melies. Filmul sau, "Calatorie pe luna" ( 1902 ) a aratat ca aparatul de filmat ofera sansa de a realiza diferite trucaje si efecte speciale.

Filmul lui Edwin J. Porter, "Jefuirea unui tren", a fost tot atat de important, dar din punctul de vedere al redarii unor intamplari reale, se pare ca au fost inserate cateva efecte speciale pentru a creste suspansul. Este vorba despre montajul paralel : doua siruri de actiuni diferite care se petrec in acelasi timp si sunt prezentate alternativ.

In anul 1910, existau deja cateva mii de sali de cinematograf in Europa si S.U.A.. "Nasterea unei natiuni" ( 1915 ) si "Nerabdarea" ( 1916 ) au fost la fel de spectaculoase,iar din punct de vedere artistic, au depasit cu mult productiile italiene si oricare alt film facut inainte. Acestea au fost create de regizorul american D.W.Griffith, considerat de specialistii in domeniu, primul geniu al cinematografiei. El s-a folosit cu maiestrie de tehnica montajului, avand mai multe camere de filmat pentru ca in imaginile inregistrate sa poata modifica distantele si unghiurile.

In 1927, mirajul filmului mut a inceput sa se stinga. " Cantaretul de jazz" a aparut pe ecrane insotit de muzica sincronizata cu imaginile si cu dialog intre protagonisti. Epoca filmului mut a luat sfarsit aproape instantaneu. A inceput epoca filmului sonor.

Alb-negru

Incepand cu 1900, cineastii si-au dat seama ca filmul poate fi folosit intr-un mod creativ, prezentand si intamplari fictive, nu doar evenimente reale. In anul 1910 existau deja cateva mii de sali de cinematograf in Europa si S.U.A. In 1927, mirajul filmului mut incepe sa dispara. Filmul " Cantaretul de jazz" a aparut pe ecrane insotit de sincronizarea muzicii cu imaginile si cu dialogul dintre actori. Epoca filmului mut a luat astfel sfarsit aproape instantaneu, lasand loc filmului sonor. "Natural, evolutiile tehnologice au condus spre schimbari sociale. Aparitia filmului a facut posibila aparitia unor noi indeletniciri, dar si a unor noi elemente ale socialului, precum vedetele.

Desigur ca acestea existau si inainte, in teatru de pilda, dar filmul a asigurat o acoperire mai mare in ceea ce priveste notorietatea", spune sociologul Arabela Baican. Pentru mai multa profunzime a mesajului, actorii din filmul mut (alesi in special dupa criteriul fotogeniei) foloseau din plin limbajul trupului si expresiile faciale. Chiar daca epoca filmului mut a fost una de pionerat pentru cinematografie, industria nu ducea lipsa de... dive recunoscute pentru frumusetea, talentul sau extravaganta lor. Lilian Gish, castigatoare a premiilor Academiei Americane de Film, a aparut pe marile ecrane inca din primele zile ale filmului mut, fiind unul dintre cele mai cunoscute staruri ale anilor 1910 si 1920.

Ea este recunoscuta drept "Prima-Doamna a Filmului Mut", iar primul sau rol a fost in "Inamicul Nevazut", devenind apoi vedeta unor filme precum "Nasterea unei natiuni" sau "Intoleranta". Chiar daca vremurile filmului mut erau mai conservatoare, nu se putea sa nu existe si bombe sexi. In aceea perioada, titlul a fost adjudecat de catre roscata Clara Bow. Originara din Brooklyn, Clara Bow a fost una dintre cele mai bine platite vedete ale perioadei. Printre filmele sale de succes se numara "Mantrap" (1926) si "Mamele dansatoare" (1926). Aparitia sonorului ii face cunoscut accentul de Brooklyn, iar acest lucru combinat cu probleme emotionale si de sanatate duc la declinul Clarei Bow.

Sfinxul si seducatoarele

O alta vedeta a filmului mut a fost si Louise Brooks care spre finalul vietii a devenit scriitor si critic specializat in filmul mut. Prima sa aparitie a avut loc in filmul "Strada oamenilor uitati", iar in Europa a devenit celebra cu rolul de vampa din "O fata in fiecare port". Mary Pickford, actrita de origine canadiana, cunoscuta drept "Iubita Americii (American SweetHeart), sau "Micuta Mary", nu doar ca s-a impus in lumea filmului mut, dar a fost si unul dintre fondatorii companiei United Artists.

O alta diva a filmului mut, care s-a bucurat de o reputatie de seducatoare a fost actrita de origine poloneza Pola Negri (nascuta Barbara Apolonia Chałupiec). Aceasta a devenit cunoscuta pentru rolurile de femeie fatala din filmul mut. Cunoscuta pentru stilul sau glamour, Pola Negri a intrat in atentia presei si pentru relatiile sale cu vedete cunoscute, precum Charlie Chaplin sau Rudolph Valentino. Cariera sa a intrat in declin incepand cu 1928 si datorita accentului sau nativ. Inegalabila Greta Garbo, supranumita "Sfinxul", a facut parte din epoca de aur a filmului mut.

Pola Negri

Cele mai importante filme mute ale sale au fost: Torentul (1926), "Carnea si Diavolul" (1926) si "Dragoste" (1927). Aparitia sunetului nu a constituit o problema majora pentru Greta Garbo, al carui prim film sonorizat - Anna Cristina - s-a bucurat de un enorm succes (producatorii au ales sa faca reclama filmului folosind sloganul "Garbo vorbeste"). Recunoscuta pentru firea sa discreta si enigmatica. Greta Garbo a ales sa se retraga in plina glorie, preferand o viata retrasa in New York in locul Hoolywood-ului.

Greta Garbo

Gloria Swanson, o alta vedeta a filmului mut, a cerut sa fie distribuita intr-un film doar pentru distractie, dar producatorii i-au intuit talentul nativ si au angajat-o pentru o serie de filme. Gloria Swanson a fost cunoscuta nu doar pentru rolurile sale din comediile romantice mute, dar si pentru stilul vestimentar extravagant (diademe, blanuri, pietre pretioase). Aparitia sonorului a insemnat pentru cele mai multe dintre actritele filmului mut finalul carierei lor. Sonorul a adus o alta perspectiva asupra cinematografiei si o epoca a altor dive.

Charles Spencer Chaplin


Charles Spencer Chaplin s-a nascut la Londra, pe 16 aprilie 1889. In 1908 s-a alaturat companiei teatrale a lui Fred Karno, din care facea parte si Stan Laurel. In 1912 trupa a plecat intr-un turneu in Statele Unite, iar Chaplin s-a decis sa ramana acolo. Dupa un an, producatorul Mack Sennett l-a luat la Keystone Studio, care se mandreau deja cu nume precum Roscoe 'Fatty' Arbuckle, Mabel Normand, si Mack Swain. Dar Chaplin i-a surclasat pe acestia, reusind sa faca 35 de filme intr-un singur an.

Primul sau film a fost Making a Living (1914); insa urmatorul film, Kid Auto Races at Venice (1914), avea sa-i schimbe intreaga cariera. In aceasta pelicula purta pantaloni largi imprumutati de la Roscoe 'Fatty' Arbuckle, niste pantofi imensi de-ai lui Ford Sterling, o jacheta minuscula, o palarie melon si o mustata de marimea unei periute de dinti.

Incepand cu 1915, Chaplin a scris, regizat, produs si, desigur, jucat in toate filmele sale. S-a alaturat companiei Essanay Company, iar in 1917 erau lansate The Immigrant (1917) si Easy Street (1917). In 1918, impreuna cu fratele sau, isi deschideau propriul lor studio in Los Angeles, iar in 1919 se asociau cu Douglas Fairbanks, Mary Pickford si D.W. Griffith si formau United Artists, pentru a-si produce propriile filme. Dar primul film facut de catre Chaplin la aceasta companie a fost A Woman of Paris (1923). Au urmat The Gold Rush (1925) si The Circus (1928), pentru care a primit un Oscar. In 1931 lansa City Lights, iar urmatorul sau film a fost was Modern Times (1936), care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai mari succese ale sale. Filmul The Great Dictator (1940), acuza regimul nazist. Chaplin interpreta un rol dublu, fiind u barbier evreu ce luptase in primul razboi mondial si maleficul Adenoid Hynkel, dictatorul Tomaniei.

In 1945 a inceput sa lucreze la Monsieur Verdoux (1947), iar in 1952 lansa cel mai bun film sonor al sau, Limelight in care juca si bunul sau prieten, Buster Keaton. In acelasi an, s-a trezit tarat in isteria anti-comunista ce pusese stapanire pe SUA, fiind acuzat de autoritati ca ar avea tendinte comuniste.

In 1969, Chaplin a inceput sa lucreze la alte filme, printre care si "The Kid" si "The Circus". Avea de gand sa faca si un film numit "The Freak" cu fiica sa Victoria Chaplin in rolul principal, in care ea sa poarte aripile pe care el insusi le purtase cu 50 de ani in urma in The Kid. Dar, pe atunci Chaplin avea deja 80 de ani si s-a retras sa locuiasca in Vevey, Elvetia.

In 1975 a fost numit Cavaler de catre Regina. A murit in somn, in noaptea de Craciun a anului 1977.




miercuri, 7 mai 2008

Stilul Retro







Anii 80 au însemnat un deceniu al contrastelor. Designeri precum Calvin Klein, Ralph Lauren, Vivienne Westwood, Jean Paul Gaultier, Versace, Dolce&Gabbana creau pentru starurile pop care la rândul lor influentau publicul în a le adopta vestimentatia, astfel starul rap Run DMC promovând încaltarile sport Adidas.Stilul business a luat amploare pe masura ce femeile ocupau pozitii importante în cadrul firmelor. Asa zisul stil "dress-for-success" însemna un costum în nuante sobre cu pantaloni în stil masculin (talie înalta si pense) sau blazer si fusta dreapta ori plisata pâna la genunchi. Sacouri, blazere, camasi uni-sex(chiar si pulovere sau rochii de seara) toate aveau pernute de umeri menite sa confere o alura autoritara, considerata necesara pentru promovarea profesionala. Materiale folosite erau stofa de lâna, matase, jacard, pânza de in. Ce s-a pastrat din acest stil, devenit mai rafinat, este importanta look-ului business, astfel în colectiile acestei toamne designerii au optat pentru costume deux-piece din stofa de lâna, tweed sau tartan, în nuante de gri, bej, brun sau negru dar cu o croiala si detalii feminine. Astazi pernutele de umeri sunt considerate o greseala de stil si eleganta retro a anilor 50 si 60 se face simtita în croiala- fuste conice, jachete scurte cambrate, mâneci trei sferturi. Costumele cu pantaloni largi, în stil masculin sunt feminizate de camasi cu volane, esarfe si de un hair style romantic. Jachetele tip blazer au revenit si ele dar purtate cu pantaloni sau jeansi strâmti, asa cum propune Stella McCartney.O alta directie în moda anilor 80 era neoromantismul inspirat de diferite perioade istorice si de stralucirea Hollywoodului. Acest look dramatic folosea materiale încarcate de volane si încretituri, împodobite de broderii si paiete ce contrasta cu look-ul punk. Designerii lokului romantic, printre care cunoscuta Vivienne Westwood, se inspirau din secolul 19 si din costumul de pirat - camasi cu mâneci bufante, cu funde si volane, din materiale luxoase-matase si satin, jachete din brocart sau în stil husar din catifea, împodobite cu broderie.Astazi stilul acesta teatral poate fi observat în colectiile multor designeri care propun materiale luxoase, broderii bogate si croieli romantice ce amintesc de aristocratia secolelor trecute. Camasa alba cu jabou si/sau cu mâneci bufante este un must have al sezonului.Stilul glamour a devenit important datorita programelor de televiziune, acele "soap operas", dar mai ales influentei unor personalitati precum Printesa Diana de Walles. Rochia sa de mireasa a inspirat tinute de seara ample ce s-au pastrat în voga întregul deceniu.Printesa Diana a fost un style icon al deceniului opt. Costumele pe care le purta la diverse ceremonii: deux-piece-uri din brocart a la Chanel cu fusta dreapta si rochii din satin cu mâneci lungi au inspirat tinute de coktail.Pulovere supradimensionate sau rochii din mohair cu diferite aplicatii- margele si satin erau purtate si seara. Toamna 2006 a relansat rochia tricotata sau rochia-pulover dar ca fiind un articol casual, purtata ziua, cu o pereche de colanti sau jeansi conici de asemenea reminiscente ale anilor 80.Stilul glamour a aparut ca reactie la stilul sport lansat de frenezia fitnessului: costume de treining din fâs, salopete muncitoresti sau uniforme de pilot erau considerae casual, femeile purtau în timpul liber colanti si topuri strâmte. Moda actuala propune o îmbinare eleganta a volumelor, colantii sunt purtati cu topuri largi, cu rochii mini sau jachete tip trench, asa cum propune casa Sweetface. Din moda anilor 80 s-a pastrat si rochia midi din jerseu si pantofii cu toc înalt conic. Au disparut culorile strepezitoare fiind înlocuite de nuante calde: capuccino, ciocolatiu, verde oliv, ocru, teracot, grena sau violet.

KABUKI LA SIBIU

Kabuki la Sibiu Compania Heisei Nakamuraza, unul dintre cele mai cunoscute nume in teatrul kabuki, va deschide Festivalul International de Teatru de la Sibiu de anul acesta cu piesa “Natsu Matsuri Naniwa no Kagami” (Reflectare a festivalului din Osaka), scrisa in anul 1745. Compania Heisei Nakamura va sustine in cadrul aceluiasi Festival in total 4 reprezentatii in zilele de 29, 30, 31 mai si 1 iunie, dupa urmatorul program: 29, 30, 31 mai: ora 22.001 iunie: ora 19.00 Toate spectacolele vor avea loc la Hala Libra-Balanta din Sibiu, iar durata unui spectacol va fi de 2h. Compania Heisei Nakamuraza numara aproximativ 88 de membri si va fi condusala Sibiu de domnul Jun’ichi Sakumoto .Compania a sustinut recent spectacole de kabuki la New York si Berlin. Este prima reprezentatie in intregime a unei piese de kabuki in Romania, in interpretarea exceptionala a unor actori de prestigiu ai acestui gen de teatru traditional japonez. Pretul unui bilet este de 20 lei. Detalii puteti gasi si pe site-ul oficial al Festivalului International deTeatru Sibiu 2008: http://www.sibfest.ro/

Rembrandt van Rijn

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam), pictor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit vârsta de aur olandeză, timp în care cultura, ştiinţa, comerţul şi influenţa politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure).

Rembrandt a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn şi al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck. Dintre toţi fraţii săi, el este singurul care învaţă să scrie şi să citească într-o şcoală latină; în 1620 se înscrie la universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni, fiindcă vrea să devină pictor. Tânărul Rembrandt îşi începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh .Timp de trei ani învaţă aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeştri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinţii săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecţionează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia şi era influenţat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deşi studiază la el numai şase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ şi modul de reprezentare a stărilor sufleteşti la figurile înfăţişate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clar-obscurului.
Rembrandt părăseşte Amsterdamul pentru a-şi deschide la Leiden un atelier propriu. I se alătură Jan Lievens, un talentat pictor, şi el elev al lui Lastman. În atelierul lor comun sunt atraşi numeroşi clienţi, printre care şi cunoscutul umanist Constantin Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei,Henric Frederic de Orania Probabil sub influenţa lui Huygens, care-i recunoscuse talentul, Rembrandt se hotărăşte să se stabilească la Amsterdam, ştiind că marele oraş olandez este în măsură să ofere talentului său condiţiile de care în Leidennu ar fi putut beneficia
Perioada de glorie în Amsterdam
Rembrandt se stabileşte la Amsterdam în 1633. Graţie renumelui său artistic, negustorul de artă Hendryck van Uylenburg îi propune să-şi deschidă un atelier la el. Prin intermediul acestuia, Rembrandt obţine o primă comandă importantă, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp. Tabloul este o lucrare de maestru şi Rembrandt pătrunde în cercul marilor pictori olandezi. Comenzile se succed continuu, în special din partea familiilor bogate din Amsterdam, care îi comandă portrete. În 1634, stathouder-ul Henric Frederic îi comandă, prin intermediul lui Huygens, tabloul intitulat Patimile Domnului.
În 1634 se căsătoreşte cu Saskia van Uylenburgh, verişoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce şi o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabileşte în cartierul elegant ,cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt îşi instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o zonă a oraşului Amsterdam pulsând de viaţă, ceea ce a influenţat paleta de culori a maestrului.
Soţii Rembrandt sunt extrem de afectaţi de moartea primilor trei copii ai lor. În 1641 se naşte Titus. Copilul se bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termină tabloul intitulat Rondul de noapte, ajunge în culmea gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.

Re: Cina cea de taina

Va rog sa luati in seama reproducerile oferite ca suport documentar articolului "Cina cea de taina" din care nu ne-am putut inca servi cu imagini multumitoare. Observati starea de degradare si conservare a lucrarii, suficient de lamuritoare pe fundalul speculatiilor cu alura stiintifica, alimentate ce-i drept, de citeva argumente care ne pun pe ginduri. Reproducerea pictata in alt stil decit a lui Leonardo apartine artistului italian Duccio di Buonisegna (c.1255, 1260-c.1318,1319). Din cauza popularitatii supradimensionate a lucrarii lui Leonardo, nu am putut gasi si variante bizantine ale temei pentru a le putea compara in vreun fel.














nota: observati diferentele cromatice intre reproduceri si astfel, cit de inselatoare pot fi pentru perceptie

Postmodernismul




Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, dar şi o epistemologie autoritar raţională, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.



Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.
Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să-i deconstruieşti cunoaşterea afirmată.
Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei şi discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.
Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuşi.


Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găseşte în operele teoreticianului cultural francez,
Jean Baudrillard. În eseul său, Simulations and Simulacra, Jean Baudrillard a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convenţional, dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârşit de producere de simulacre. Mass-media şi celelalte forme ale producţiei culturale de masă generează constant procese de re-apropriere şi re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini în mod fundamental deplasând experienţa noastră de la “realitate” la o “hyperealitate”. Potrivit acestei tendinţe, e semnificativ că începuturile arhitecturii p. m. nu e considerată construirea unei clădiri mari ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.


Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului XX, dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei. Criticii marxişti consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” şi al declinului instituţiilor şi apoi a statului naţiune. Alţi gânditori afirmă că postmodernitatea e reacţia naturală la transmisii mediatice şi societate. Abilitatea cunoaşterii de a fi copiată la nesfârşit opreşte încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producţia unei opere. Din această perspectivă şcolile de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimiţând spre schimbarea bazelor cunoaşterii ştiinţifice către un consens al oamenilor de ştiinţă cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o conştientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă şi cea post-modernă.




Deconstrucţia este o unealtă a postmodernismului, care a generat un adevărat curent în arhitectură, Deconstructivism, inventată de filosoful francez Jacques Derrida. Opera sa consta din jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie absolut unică pentru a exprima absenţa oricarui sens şi modurile în care construim sensurile. Sensul mai larg în care mulţi oameni folosesc termenul este cel al analizei binare a unei idei.

Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiţie acestui termen:
Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de valoare, ostilităţii faţă de ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar eticheta ataşată acestei perspective.
Poziţia centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate şi ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivităţii este trăsătura poziţiei postmoderne iar ostilitatea faţă de aceste baze ale obiectivităţii este trăsătura definitorie. Această ostilitate subterană faţă de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile critice moderne, acesta este punctul de atac pentru toţi duşmanii postmodernismului. Mulţi critici caracterizează postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit datorită faptului că, din punctul de vedere filosofic, nu reprezintă mai mult decît o serie de coniecturi disparate, care au în comun numai resentimentul faţă de Modernism. Această antipatie a postmodernităţii faţă de modernism, şi tendinţa lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, şi-a atras, de asemenea, numeroşi critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un monolit de dimensiuni uriaşe, ca un singur buştean, dar de fapt era el însuşi dinamic şi mereu schimbător; evoluţia dintre 'modern' şi 'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradaţie iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o ruptură. Un teoretician al acestei idei este
Marshall Berman, a cărui carte All That is Solid Melts into Air (un citat intertextual din Karl Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă şi ubicuă a modernităţii.


Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.