Publicat pentru prima data in 1985 in revista National Geographic, chipul unei tinere afgane, refugiata de razboi, continua sa starneasca emotii profunde in randul cititorilor.
Steve McCurry (Philadelphia, Pennsylvania 1950) este un fotojurnalist american cunoscut pentru fotografiile sale în culori, care sunt memorabile. Una dintre calităţile sale distincte ca fotograf, articulată în modul celei mai solide tradiţii documentaristice, este surprinderea esenţei naturii umane în cele mai diferite ipostaze. McCurry a fost fotograf în multe zone de conflict ale planetei, incluzând războiul dintre Iran şi Irak, Beirut, Cambodgia, Filipine, Războiul din Golful Persic şi, mai apoi, continuând cu documentarea războiului din Afghanistan. Lucrările lui McCurry sunt adesea prezentate în revistele de pretutindeni, apărând frecvent în paginile prestigioasei reviste National Geographic. Este membru al Magnum Photos din 1986.
Cariera de vârf a fotojurnalistului a început odată prezenţa sa în Afganistan, exact înainte de invazia sovietică a acestei ţări din 1979, pe care a fotografiat-o "din interior", producând imagini memorabile. Ajuns în Afganistan trecând prin Pakistan, folosind deghizarea unei mantii folosită de localnici şi numită garb, având toate filmele ascunse şi cusute în interiorul hainelor sale, Steve McCurry a dat dovadă de un curaj şi spirit întreprinzător remarcabil. Unele din aceste imagini au fost publicate în diverse reviste de-a lungul globului arătând primele natura şi amploarea exactă a conflictului din această ţară niciodată cucerită cu adevărat de nimeni. Întreaga sa surprindere a acelor evenimente a fost recompensată cu medalia de aur Robert Capa a celui mai bun reportaj fotografic din străinătate, premiu dedicat doar fotografiilor de excepţie care au produs lucrări şi cicluri fotografice de excepţie în condiţii de excepţie.
Prezentarea comparativă a celor două feţe ale fetei (1984) devenită femeie (2002), Sharbat Gula.
Unul dintre momentele cele mai larg cunoscute ale carierei lui Steve McCurry a fost cel al publicării fotografiei "Afghan Girl", care fusese iniţial "doar" fotografia unei refugiate necunoscute. Fotografiată în 1984 şi publicată ca fotografia copertei lunii iunie a revistei National Geographic din anul 1985, imaginea a devenit aproape imediat "cea mai recunoscu
tă fotografie" din istoria prestigioasei reviste. Sub acelaşi nume de "[The] Afghan Girl", portretul acestei tinere de 14 - 15 ani a devenit prin publicarea sa pe broşurile, posterele şi calendarele organizaţiei Amnesty International şi mai recunoscută pretutindeni. Identitatea acestei "Afghan Girl" a rămas necunoscută pentru mai bine de 18 ani de la fotografierea sa, până când, în 2002, Steve McCurry împreună cu o echipă a National Geographic au reuşit să localizeze fosta fată, devenită acum femeie, Sharbat Gula.
Kevin Carter a reusit sa imortalizeze in sudul Sudanului imaginea care i-a adus premiul Pulizer, da r si moartea. Fotografia surprinde un copil firav, cazut la pamant din cauza foamei, a carui moarte era asteptata si urmarita din apropiere de un vultur, pozitionat in spatele copilului. Aceste imagini ingrozitoare l-au afectat foarte mult pe fotograf, care la putin timp dupa castigarea premiului s-a sinucis.
The Kiss by the Hotel de Ville, The Kiss on the Sidewalk (Le Baiser du trottoir)
Acest sarut surprins de Robert Doisneau langa hotelul De Ville din Paris a fost publicat in revista Life Magazine si a devenit un simbol mondial al romantei si al iubirii. Acum aceasta fotografie pote fi gasita pe carti postale, posteare, felicitari si defineste Parisul ca "orasul iubirii".
”The Kiss”, un alt sarut ce a ramas in istorie, este cea mai sugestiva poza facuta la finalul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Aceasta reprezinta Times Square in anul 1945, cand lumea iesise pe strada pentru a sarbatori terminarea razboiului. Fotografie de Alfred Eisenstaedt.
“New York Construction Workers Lunching on a Crossbeam” este una din fotografiile celebre ale lumii, fiind facuta in timpul construirii GE Building din 
"Sleeping above Manhattan"
6 comentarii:
Nu am inteles foarte bine care este subiectul post-ului Elenei, dar este un post interesant. in primul rand, apropo de fotografia "Afghan Girl" de Steve McCurry, am vazut-o chiar si acum 2-3 ani pe coperta unei reviste National Geographic, si, asa cum spune si Elena, chiar iti trezeste emotii puternice. doar daca te uiti timp de cateva secunde in ochii fetei si observi teama, teroare, frica, dorinta de mai bine. cred ca nu e usor sa captezi atatea emotii dar se pare ca McCurry a reusit.
O alta fotografie impresionanta este cea de Kevin Carter, cu vulturul si copilul. mai impresionanta este de fapt povestea din spatele fotografiei. probabil nu i-a fost deloc usor lui Carter sa vada lucrurile acelea deci asta cumva justifica moartea sa.
Fotografia “New York Construction Workers Lunching on a Crossbeam” de Charles C. Ebbets imi inspira faptul ca acei muncitori, desi niste oameni de rand, care nu fac parte din inalta clasa sociala, cumva detin controlul asupra orasului. ei sunt cei care se afla la inaltime, la propriu, dar nu neaparat si la figurat. desi probabil ca de la etajul 69 te simti "on top of the world"
Am mai vazut fotografia lui Kevin Carter si mi s a parut o tragere de maneca pentru noi toti cei ce ne credem apartinatori lumii civilizate. Nu vreau sa para ca pledez asemenea unei participante la miss pentru cauza pacii mondiale dar este oare ignoranta un semn de civilizatie? Consider ca este un exemplu clar in care arta isi depaseste functia sa exclusiv estetica precum si statul de moft si devine utila pentru a trage niste semnale de alarma.
Cred ca subiectul post-ului Elenei este fotografia de tip jurnalistic.In general fotografiile de acest tip sunt reusite daca reusesc sa surprinda un anumit moment, o anumita atmosfera (fiind realizate in general in situatii dificile/tensionate--cum sunt de exemplu fotografiile de razboi). Fotografia celebra a lui Kevin Carter are in spate o poveste profunda, dar pune si un semn de intrebare, asa cum spunea si Iulia, referitor la cat de departe se poate merge in numele artei.
Adevarul e ca fotografiile te socheaza. Nu poti sa le citesti si sa nu te intrebi mai apoi de ce> De ce traim, de ce unii mai bine, altii mai rau, de ce fata tocmai aceea sufera (pentru ca fotografia aimortalizat-o cu groaza in ochi, si aceasta a transformat-o intr-un
simbol al suferintei). De ce copilul acela nu este salvat, de ce nu il ia nimeni de acolo, sa-l hraneasca si sa-l imbrace, cand exista atatea organizatii umanitare. Unde sunt oamenii cand e nevoie de ei?
Ca sa poti fotografia asa ceva , trebuie s afii tare. Iar Kevin Carter nu a fost sufucient de tare, din moment ce s-a sinucis. Putini oameni ar fi putut realiza ceea ce a realizat el. Nu il judec, nu il acuz ca a renuntat la viata, a fost alegerea lui. dar ma gandesc ca, daca nu s-ar fi sinucis, ar fi putut realiza fotografii poate mai bune, atat de bune incat sa trezeasca semnale de larma in inimile tituror oamenilor de pe pamant, sa schimbe mentalitati, sa ne oblige sa recunoastem realitatea cruda in care traim.pentru ca fotografia cu copilul pare decupata dintr-un film de groaza.
Referitor la fotografia cu muncitorii, sunt de acord cu Alina. Ei sunt cei care vad totul de acolo de sus, de "cel mai de sus".
Imi cer scuze pentru greselile din comentariul precedent. Am vrut sa scriu "semnale de alarma" , nu de "larma", "tuturor", nu "tituror"
Voi incerca sa fiu mai atenta pe parcurs.
Cea mai interesanta fotografie mi se pare cea cu fata. acum ceva timp am vazut un documentar unde prezenta chiar cum a fost gasita aceasta fata. Steve a vrut sa surprinda printr-o fotografie si viyunea celor care locuiau acolo, dar si sentimentul lui de neputinta si teroare. Aceasta tanara fata are niste ochii foarte expresivi, arata teama, durere, neputinta, dar si minunati, au o calitate extraordinara, un verde superb. Articolul Elenei mi se pare bun si interesant.
Trimiteți un comentariu