O SCURTA ISTORIE...
Desi teatrul românesc a aparut tarziu (pana in secolul 19 spectacolele de teatru erau sub forma de spectacole de divertisment jucate in curtile boieresti sau sub forma de teatru folcloric) el a evoluat rapid si constant.
Primele reprezentatii, de catre artisti amatori, au avut loc in Iasi in 1814 si in Bucuresti in 1818. Spre mijlocul secolului, apetitul societatii românesti pentru teatru a dus la o prezenta aproape continua a trupelor straine in amandoua capitalele si la primele reprezentatii in limba româna. Scolile de teatru ale Societatii Filarmonice din Bucuresti (1833) si ale Conservatorului Filarmonic si Dramatic din Iasi (1936) si mai tarziu a mai multor scoli de arta dramatica de stat (1864) au pus bazele educatiei teatrale si 1852 a fost anul aparitiei primelor trupe teatrale independente. O trasatura a teatrului românesc de la fondarea teatrelor nationale din Bucuresti si Iasi, dupa 1870, pana in zilele noastre este subventionarea lor de catre stat.
In timpul anilor comunismului s-au remarcat mari regizori de teatru: Sica Alexandrescu (1896-1973), Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Andrei Serban, David Esrig, Ion Cojar si multi altii. Multi s-au alaturat diasporei si au devenit nume rasunatoare in teatrul international. Dupa 1989, teatrul românesc s-a impus prin reprezentatii de succes pe marile scene ale lumii, multumita actorilor sai de exceptie si a unei regii originale datorata unor regizori ca Silviu Purcarete, Catalina Buzoianu, Tompa Gábor si Mihai Maniutiu.
Numarul de teatre a crescut de la 14-16, la inceputul celui de al doilea razboi mondial, la 45-50 in anii 70 si 80 si apoi la 52 in 1996. Numarul de spectatori a fluctuat: de la 1.5 milioane in 1938 a crescut la 6-7 milioane in anii 80 si a scazut la 1 milion in ultimii cativa ani.
.......
Teatrul este, în anul de graţie europeană 2007 (la fel ca şi în mai puţin europenii ani dinainte), cea mai finanţată, larg reprezentată şi puternic reflectată jurnalistic artă din România. (Să nu-mi spună nimeni că un film costă mult mai mult decît un spectacol de teatru: sînt în jur de 40 de teatre, dramatice şi de animaţie, în ţara asta, în care sînt angajaţi permanent sute de actori, maşinişti, dulgheri, tapiţeri, pompieri, cabiniere, plasatoare şi secretare; fiecare astfel de teatru produce o medie de, să zicem, trei spectacole pe stagiune, cu onorarii de regie care numai în cazul fraierilor şi debutanţilor scade sub 3.000 de euro (şi pot creşte mult peste), plus scenografia. Calculaţi, vă rog, domniile voastre, şi veţi ajunge uşurel la concluzia că filmele lui Nicolaescu sînt un mizilic pentru bugetul naţional comparativ cu teatrul...)Aşadar, avem teatru; dar, vorba caţavencilor, ce facem cu el?! În esenţă, nimic special: pentru majoritatea regizorilor - căci, sîntem cu toţii de acord, ce avem noi e un teatru al regizorului -, sistemul teatral e vaca ideală de muls. Auditul artistic (acea analiză menită să-şi dea cu opinia dacă resursele unui teatru au fost sau nu eficient exploatate întru alcătuirea repertoriului) e o idee de care se sparie mintea oamenilor de teatru români, iar critica... înoată şi ea cum poate, mai mult în direcţia curentului (de opinie...), în condiţiile în care depinde, informaţional şi chiar financiar, de sistem.După ani şi ani de eforturi susţinute, regizorii patriei au atins perfecţiunea: România e, probabil, singura ţară de pe planeta Pămînt în care o mînă de oameni deţin monopolul teatral, montînd între trei şi cinci spectacole pe stagiune, toate geniale, toate foarte bine plătite, lucrînd cu scenografi, muzicieni, coregrafi şi actori aleşi de ei (dinafara teatrelor producătoare) şi deveniţi la rîndu-le geniali prin contactul direct cu spiritul directorilor de scenă. Unii dintre aceşti oameni de geniu au luat-o încet, de la două-trei producţii anual, încercînd de cîte ori merge ulciorul la apă. Ei bine, în România merge forever! Deci de ce să nu-l umplem de cîte ori un director fraier de teatru deschide robinetul?! Şi nu mă puneţi să povestesc despre directori de teatru care se plătesc pe ei înşişi pentru activitatea regizorală din propria instituţie: toată lumea ştie, dar nimeni nu se-apucă să-şi taie craca de sub picioare cu o investigaţie.Modele artistice pentru noile generaţii, regizorii de aur specializaţi în ulcioare incasabile au coborît standardele atît de jos, încît ideea de competiţie, concurenţă, emulaţie, excelenţă profesională a ajuns o glumă pentru idioţi: orice absolvent de regie (sau chiar actorie, dacă are ceva experienţă de scenă) poate încropi un spectacol la nivelul actualilor maeştri, cu diferenţa că lui îi ia două luni, iar maestrului, trei săptămîni. Sigur, într-o primă fază are toate şansele s-o încaseze, pentru că n-are încă un nume şi trebuie să-şi ia şi criticii victimele de undeva, ca să-şi justifice existenţa. Dar dacă are nervii destul de tari şi rabdă doi-trei ani, cît să-nveţe un cronicar - doi cum îl cheamă, dacă reuşeşte să işte un scandal (de regulă, legat de cenzură sau opresiunea "generaţiei expirate") sau dacă are bafta să-l ia sub aripioara-i ocrotitoare cineva de vază (un regizor, actori sau director de teatru cu trecere la critică), s-a scos pe viaţă: va fi mîngîiat părinteşte pe creştet indiferent dacă se screme sau scoate un ou de aur.
TEATRUL DE PAPUSI
Pentru mine teatru de papusi este,in acelasi timp,si un mijloc de distractie dar si un mod de educare a celor mici.Imaginatia le este impodobita cu lucruri noi,vesele si incantatoare pentru varsta lor.Este probabil si un mijloc prin care ei isi manifesta bucuria si placerea de a lasa distrati de niste papusi...:)...am postat si niste fotografii....spuneti voi,n-am zis bine mai sus ?
Desi teatrul românesc a aparut tarziu (pana in secolul 19 spectacolele de teatru erau sub forma de spectacole de divertisment jucate in curtile boieresti sau sub forma de teatru folcloric) el a evoluat rapid si constant.
Primele reprezentatii, de catre artisti amatori, au avut loc in Iasi in 1814 si in Bucuresti in 1818. Spre mijlocul secolului, apetitul societatii românesti pentru teatru a dus la o prezenta aproape continua a trupelor straine in amandoua capitalele si la primele reprezentatii in limba româna. Scolile de teatru ale Societatii Filarmonice din Bucuresti (1833) si ale Conservatorului Filarmonic si Dramatic din Iasi (1936) si mai tarziu a mai multor scoli de arta dramatica de stat (1864) au pus bazele educatiei teatrale si 1852 a fost anul aparitiei primelor trupe teatrale independente. O trasatura a teatrului românesc de la fondarea teatrelor nationale din Bucuresti si Iasi, dupa 1870, pana in zilele noastre este subventionarea lor de catre stat.
In timpul anilor comunismului s-au remarcat mari regizori de teatru: Sica Alexandrescu (1896-1973), Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Andrei Serban, David Esrig, Ion Cojar si multi altii. Multi s-au alaturat diasporei si au devenit nume rasunatoare in teatrul international. Dupa 1989, teatrul românesc s-a impus prin reprezentatii de succes pe marile scene ale lumii, multumita actorilor sai de exceptie si a unei regii originale datorata unor regizori ca Silviu Purcarete, Catalina Buzoianu, Tompa Gábor si Mihai Maniutiu.
Numarul de teatre a crescut de la 14-16, la inceputul celui de al doilea razboi mondial, la 45-50 in anii 70 si 80 si apoi la 52 in 1996. Numarul de spectatori a fluctuat: de la 1.5 milioane in 1938 a crescut la 6-7 milioane in anii 80 si a scazut la 1 milion in ultimii cativa ani.
.......
Teatrul este, în anul de graţie europeană 2007 (la fel ca şi în mai puţin europenii ani dinainte), cea mai finanţată, larg reprezentată şi puternic reflectată jurnalistic artă din România. (Să nu-mi spună nimeni că un film costă mult mai mult decît un spectacol de teatru: sînt în jur de 40 de teatre, dramatice şi de animaţie, în ţara asta, în care sînt angajaţi permanent sute de actori, maşinişti, dulgheri, tapiţeri, pompieri, cabiniere, plasatoare şi secretare; fiecare astfel de teatru produce o medie de, să zicem, trei spectacole pe stagiune, cu onorarii de regie care numai în cazul fraierilor şi debutanţilor scade sub 3.000 de euro (şi pot creşte mult peste), plus scenografia. Calculaţi, vă rog, domniile voastre, şi veţi ajunge uşurel la concluzia că filmele lui Nicolaescu sînt un mizilic pentru bugetul naţional comparativ cu teatrul...)Aşadar, avem teatru; dar, vorba caţavencilor, ce facem cu el?! În esenţă, nimic special: pentru majoritatea regizorilor - căci, sîntem cu toţii de acord, ce avem noi e un teatru al regizorului -, sistemul teatral e vaca ideală de muls. Auditul artistic (acea analiză menită să-şi dea cu opinia dacă resursele unui teatru au fost sau nu eficient exploatate întru alcătuirea repertoriului) e o idee de care se sparie mintea oamenilor de teatru români, iar critica... înoată şi ea cum poate, mai mult în direcţia curentului (de opinie...), în condiţiile în care depinde, informaţional şi chiar financiar, de sistem.După ani şi ani de eforturi susţinute, regizorii patriei au atins perfecţiunea: România e, probabil, singura ţară de pe planeta Pămînt în care o mînă de oameni deţin monopolul teatral, montînd între trei şi cinci spectacole pe stagiune, toate geniale, toate foarte bine plătite, lucrînd cu scenografi, muzicieni, coregrafi şi actori aleşi de ei (dinafara teatrelor producătoare) şi deveniţi la rîndu-le geniali prin contactul direct cu spiritul directorilor de scenă. Unii dintre aceşti oameni de geniu au luat-o încet, de la două-trei producţii anual, încercînd de cîte ori merge ulciorul la apă. Ei bine, în România merge forever! Deci de ce să nu-l umplem de cîte ori un director fraier de teatru deschide robinetul?! Şi nu mă puneţi să povestesc despre directori de teatru care se plătesc pe ei înşişi pentru activitatea regizorală din propria instituţie: toată lumea ştie, dar nimeni nu se-apucă să-şi taie craca de sub picioare cu o investigaţie.Modele artistice pentru noile generaţii, regizorii de aur specializaţi în ulcioare incasabile au coborît standardele atît de jos, încît ideea de competiţie, concurenţă, emulaţie, excelenţă profesională a ajuns o glumă pentru idioţi: orice absolvent de regie (sau chiar actorie, dacă are ceva experienţă de scenă) poate încropi un spectacol la nivelul actualilor maeştri, cu diferenţa că lui îi ia două luni, iar maestrului, trei săptămîni. Sigur, într-o primă fază are toate şansele s-o încaseze, pentru că n-are încă un nume şi trebuie să-şi ia şi criticii victimele de undeva, ca să-şi justifice existenţa. Dar dacă are nervii destul de tari şi rabdă doi-trei ani, cît să-nveţe un cronicar - doi cum îl cheamă, dacă reuşeşte să işte un scandal (de regulă, legat de cenzură sau opresiunea "generaţiei expirate") sau dacă are bafta să-l ia sub aripioara-i ocrotitoare cineva de vază (un regizor, actori sau director de teatru cu trecere la critică), s-a scos pe viaţă: va fi mîngîiat părinteşte pe creştet indiferent dacă se screme sau scoate un ou de aur.
TEATRUL DE PAPUSI
Pentru mine teatru de papusi este,in acelasi timp,si un mijloc de distractie dar si un mod de educare a celor mici.Imaginatia le este impodobita cu lucruri noi,vesele si incantatoare pentru varsta lor.Este probabil si un mijloc prin care ei isi manifesta bucuria si placerea de a lasa distrati de niste papusi...:)...am postat si niste fotografii....spuneti voi,n-am zis bine mai sus ?
TEATRUL CU INIMI
Încă din vremuri imemoriale , locuitorii pământului românesc de astăzi au simţit necesitatea jocului teatral practicând obiceiuri şi rituri în ale căror forme de manifestare colectivă desluşim elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestări erau menite să determine , prin procedee de natură magică , fertilitatea pământului (,, paparudele “ , ,, caloianul “ , ,, drăgaica “ ) , să contribuie la îmbelşugarea traiului zilnic , să consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimenţial al vieţii şi al morţii ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,căluşarii”, ,, unchieşii ” ) .Ele se desfăşurau , după împrejurări , în mijlocul naturii , mai ales primăvara şi vara , în sate ori în casele oamenilor , totdeauna în prezenţa unui ,, public ” interesat sufleteşte de producţiile respective ( implicând adesea măşti ) , şi erau practicate potrivit unor ,, scenarii ” constituite prin tradiţie orală , de către ,, interpreţi ” ( bărbaţi , femei şi copii ) anume aleşi...
In prezent inca se mai practica astfel de "ritualuri",insa intr-o maniera mai moderna.Acestea au loc in spatii special amenajate fiind acompaniate de costume si decoruri care impresioneaza inca de la prima vedere...sa aruncam o privire...
TEATRUL DE STRADA
Un tip de teatru care suna un pic ciudat...dar doar la inceput...acesta este mai complex decat celelalte.In primul rand,teatrul de strada poate dura de la 2-3 zile pana la o saptamana,totul se petrece in aer liber...dar,din fericire,dispare o problema intalnita azi mai ales in randul tinerilor-spectatorii..acestia sunt prezenti la fiecare pas,iar actorii pot fi vazuti in permanenta...
DECORURILE SI COSTUMELE
Sunt "personajele principale " dintr-o piese de teatru...Daca ele nu ar fi spectacolul n-ar mai avea asa mare atractie.Ne fac sa intelegem piesa mai bine,sa-i intelegem mesajul,sa intram in pielea actorilor pana ne vom confunda cu ei.Sunt piese foarte importante,dar si decorurile au un rol aparte ! Fara aceste decoruri,fara aceste lucruri pe care le consideram (poate) nesemnificative piesa de teatru nu ar exista.Ar fi cu totul inutil sa privim la niste persoane doar pentru a avea un punct tinta...Ne ajuta sa privim in persperctiva,sa ne imaginam pe noi in acele ipostaze...
CONCLUZIA
Mergeti si la teatru ! Distractie este si acolo!!
Un comentariu:
Articolul reprezinta o viziune asupra teatrului. Pentru mine a merge la teatru inseamna a merge intr-un loc unde ma pot relaxa, uneori unde pot participa la o sceneta, unde totul este natural, cateodata actorii te privesc, iti dau impresia ca vorbesc cu tine, este o senzatie minunata, unica. La teatru totul este apropae de tine, iei contact direct cu lumea scenei, actorii fac un spectacol senzational. Uneori o piesa de teatru aduce mai mult umor si mai mult interes decat un film la cinema. Din pacate, generatia noua nu prea mai apreciaza arta teatrala, cu alte cuvinte tinerii nu prea mai apar pe la spectacole de teatru. In ultima perioada am avut ocazia sa asist la vreo 4 scenete de teatru care mi-au treyit interesul pt aceasta forma de arta. Va sfatuiesc sa incercati sa treceti si pe la teatru, nu doar pe la cinema.
Trimiteți un comentariu