Postmodernismul

Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, dar şi o epistemologie autoritar raţională, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.
Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să-i deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei şi discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.
Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuşi.


Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găseşte în operele teoreticianului cultural francez, Jean Baudrillard. În eseul său, Simulations and Simulacra, Jean Baudrillard a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convenţional, dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârşit de producere de simulacre. Mass-media şi celelalte forme ale producţiei culturale de masă generează constant procese de re-apropriere şi re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini în mod fundamental deplasând experienţa noastră de la “realitate” la o “hyperealitate”. Potrivit acestei tendinţe, e semnificativ că începuturile arhitecturii p. m. nu e considerată construirea unei clădiri mari ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.

Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului XX, dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei. Criticii marxişti consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” şi al declinului instituţiilor şi apoi a statului naţiune. Alţi gânditori afirmă că postmodernitatea e reacţia naturală la transmisii mediatice şi societate. Abilitatea cunoaşterii de a fi copiată la nesfârşit opreşte încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producţia unei opere. Din această perspectivă şcolile de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimiţând spre schimbarea bazelor cunoaşterii ştiinţifice către un consens al oamenilor de ştiinţă cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o conştientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă şi cea post-modernă.

Deconstrucţia este o unealtă a postmodernismului, care a generat un adevărat curent în arhitectură, Deconstructivism, inventată de filosoful francez Jacques Derrida. Opera sa consta din jocuri de cuvinte combinate cu o punctuaţie absolut unică pentru a exprima absenţa oricarui sens şi modurile în care construim sensurile. Sensul mai larg în care mulţi oameni folosesc termenul este cel al analizei binare a unei idei.

Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiţie acestui termen:
Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de valoare, ostilităţii faţă de ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar eticheta ataşată acestei perspective.
Poziţia centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate şi ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivităţii este trăsătura poziţiei postmoderne iar ostilitatea faţă de aceste baze ale obiectivităţii este trăsătura definitorie. Această ostilitate subterană faţă de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile critice moderne, acesta este punctul de atac pentru toţi duşmanii postmodernismului. Mulţi critici caracterizează postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit datorită faptului că, din punctul de vedere filosofic, nu reprezintă mai mult decît o serie de coniecturi disparate, care au în comun numai resentimentul faţă de Modernism. Această antipatie a postmodernităţii faţă de modernism, şi tendinţa lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, şi-a atras, de asemenea, numeroşi critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un monolit de dimensiuni uriaşe, ca un singur buştean, dar de fapt era el însuşi dinamic şi mereu schimbător; evoluţia dintre 'modern' şi 'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradaţie iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o ruptură. Un teoretician al acestei idei este Marshall Berman, a cărui carte All That is Solid Melts into Air (un citat intertextual din Karl Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă şi ubicuă a modernităţii.

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.